[blockquote class=”pullquote”]Timp de citire estimat: 6 minute[/blockquote]

Te-ai simțit vreodată singur, chiar și în mijlocul oamenilor? Sau ai avut momente când ți-a fost greu să te conectezi cu propriile emoții, de parcă erai deconectat de tine însuți? Conexiunea este una dintre cele mai fundamentale nevoi umane, iar lipsa acesteia lasă urme adânci asupra corpului, minții și sufletului.

Cercetătorii au descoperit că lipsa conexiunii poate fi la fel de nocivă pentru sănătatea noastră precum fumatul sau obezitatea. Izolarea socială ne afectează capacitatea de a ne reglementa emoțiile, de a dezvolta relații sănătoase și chiar de a ne bucura de propria companie.

Adevărul este că trauma și experiențele timpurii pot modela felul în care ne raportăm la noi înșine și la ceilalți. În copilărie, conexiunea cu părinții noștri (sau lipsa acesteia) pune bazele modului în care vom percepe lumea. Dacă această bază a fost instabilă, putem dezvolta „stiluri de supraviețuire” – modalități inconștiente de a face față durerii.

Unul dintre aceste stiluri, explorat de Laurence Heller și Aline LaPierre în cartea „Healing Developmental Trauma”, este stilul de supraviețuire al conexiunii. Acesta apare atunci când copilul nu primește sprijinul emoțional necesar pentru a se simți văzut și acceptat, ceea ce duce la o deconectare de propriul corp, de emoții și de relații.

Stilul de Supraviețuire al Conexiunii: Când ne pierdem legătura cu noi înșine și cu ceilalți

Fiecare dintre noi se naște cu o nevoie profundă de a fi văzut, acceptat și susținut. În copilărie, această nevoie este împlinită (sau nu) prin relațiile cu părinții sau persoanele de îngrijire. Atunci când copilul nu primește prezență emoțională, siguranță și afecțiune, apare ceea ce Laurence Heller și Aline LaPierre numesc stilul de supraviețuire al conexiunii.

Acest stil nu este un „defect” al individului, ci un mecanism de adaptare care îl protejează de durerea unei conexiuni nesigure. De exemplu, un copil ignorat emoțional poate învăța să-și reprime nevoile și să se retragă în sine pentru a nu suferi. Această adaptare devine, însă, un obstacol în viața de adult, când ne dorim conexiuni autentice, dar nu știm cum să le creăm.

Cum recunoaștem acest stil?

Adulții care au dezvoltat acest stil prezintă adesea următoarele trăsături:

• Deconectare emoțională: Se simt ca niște „spectatori” ai propriei vieți, incapabili să acceseze emoțiile sau să le exprime.
• Frica de intimitate: Tânjesc după conexiune, dar o și evită, de teamă să nu fie răniți sau respinși.
• Izolare: Aleg solitudinea sau relațiile superficiale, pentru că acestea par mai sigure.
• Refugiu în intelect sau spiritualitate: Compensează lipsa conexiunii umane prin logica rece sau prin căutarea de sens în dimensiuni spirituale.

Acest stil este descris și de alți cercetători sub denumiri diferite, dar esența rămâne aceeași: pierdem conexiunea cu noi înșine și cu ceilalți atunci când mediul nostru nu ne sprijină.

Teoria atașamentului (John Bowlby și Mary Ainsworth)

Stilul de supraviețuire al conexiunii se suprapune adesea cu atașamentul evitant, care apare atunci când copilul învață că nevoile sale emoționale vor fi ignorate. Acest lucru îl face să se retragă emoțional și să evite relațiile intime.

Teoria autodeterminării (Deci și Ryan)

Conexiunea este una dintre cele trei nevoi psihologice fundamentale (alături de competență și autonomie). Lipsa conexiunii afectează direct motivația noastră și capacitatea de a ne simți împliniți.

Conceptul de sine fals (Donald Winnicott)

Winnicott descrie cum copiii care nu primesc validare emoțională dezvoltă un „sine fals” – o mască creată pentru a obține aprobarea, dar care îi deconectează de identitatea lor autentică.

Stephen Porges și teoria polivagală

Sistemul nostru nervos este reglat de conexiuni sociale. Când acestea lipsesc, rămânem în stări de hiperactivare (anxietate) sau colaps (depresie), exact așa cum se observă în stilul de supraviețuire al conexiunii.

De ce este important să recunoaștem acest stil?

Mulți dintre noi pot trăi ani de zile cu simptome precum singurătatea, deconectarea sau izolarea, fără să înțeleagă că rădăcina acestor probleme se află în experiențele timpurii. Recunoașterea acestui stil de supraviețuire este primul pas spre vindecare.

Reconectarea cu sine și cu ceilalți

Vindecarea stilului de supraviețuire al conexiunii este un proces complex, dar profund eliberator. Primul pas este să înțelegem că schimbarea nu poate avea loc de unul singur, ci doar în relații. Relațiile sunt spațiul în care trauma s-a format și tot ele sunt locul în care vindecarea devine posibilă.

Relația terapeutică: Un model de siguranță și conexiune

Un psihoterapeut poate deveni acel „părinte” simbolic pe care nu l-ai avut. În cadrul terapiei, poți experimenta pentru prima dată o relație care validează emoțiile, oferă siguranță și încurajează conexiunea autentică.

Relația terapeutică devine un model pentru toate celelalte relații din viața ta. Prin experiența unei conexiuni sigure cu terapeutul, poți învăța:

• Cum să îți exprimi nevoile fără teamă de respingere.
• Cum să fi vulnerabil fără să te simți rușinat.
• Cum să stabilești limite sănătoase în relații.

Terapeutul nu doar îți validează emoțiile, ci te ajută să descoperi că intimitatea nu este periculoasă, ci hrănitoare și esențială pentru dezvoltare.

Trauma stilului de supraviețuire al conexiunii aduce cu sine o deconectare de corp și emoții. Vindecarea începe prin întoarcerea la corp, într-un mod blând și treptat.

Tehnici utile:

• Respirația conștientă: Observarea senzațiilor care apar în timpul respirației. Exercițiile regulate pot ajuta la reglarea sistemului nervos.
• Mindfulness: Atenția asupra momentului prezent, fără judecată, te ajută să-ți reconstruiești legătura cu propriile emoții și senzații.
• Grounding: Simțirea pământului sub picioare sau concentrarea pe greutatea corpului îți poate crea un sentiment de siguranță.

Pentru persoanele cu acest stil, relațiile intime pot fi o sursă de frică. Terapeutul joacă un rol crucial în ghidarea către reconstruirea încrederii:

• Pași mici: Ești încurajat să observi momentele de conexiune reală în viața de zi cu zi – un zâmbet, un compliment sau o conversație autentică.
• Explorarea vulnerabilității: În terapie, înveți că vulnerabilitatea nu este un semn de slăbiciune, ci de curaj.
• Reînvățarea limbajului emoțiilor: În timp, devii capabil să recunoști și să numești ceea ce simți, ceea ce deschide calea pentru relații mai autentice.

Dincolo de relația terapeutică, reconectarea cu o comunitate poate aduce vindecare. Studiile arată că sprijinul social are un efect direct asupra sănătății mintale și fizice. Participarea la grupuri de sprijin sau la activități comunitare poate crea un spațiu în care să-ți exersezi noile abilități relaționale.

Un alt pas crucial în vindecare este descoperirea sinelui autentic. Mulți dintre cei care au acest stil de supraviețuire se definesc prin roluri – „angajatul exemplar”, „părintele perfect” – dar nu știu cine sunt dincolo de acestea.

Terapia te ajută să renunți la măști și să explorezi întrebări precum:

• „Ce îmi aduce bucurie?”
• „Cum arată relațiile mele ideale?”
• „Cine sunt eu, cu adevărat?”

Fiecare dintre noi poartă în suflet dorința profundă de conexiune – cu noi înșine, cu ceilalți, cu lumea din jur. Atunci când această conexiune este întreruptă, fie din cauza traumelor timpurii, fie din teama de a fi răniți din nou, viața noastră devine mai săracă în bucurie, intimitate și sens.

Dar adevărul este că reconectarea este întotdeauna posibilă. Chiar și cele mai adânci răni se pot vindeca în relații sigure, în care suntem văzuți și acceptați pentru cine suntem cu adevărat. Vindecarea nu este un proces rapid sau ușor, dar fiecare mic pas – fie că este o respirație conștientă, o conversație autentică sau o lecție învățată în terapie – ne aduce mai aproape de sinele nostru autentic.

Conexiunea începe cu curajul de a fi prezent – cu tine însuți și cu lumea din jur. Îndrăznește să faci primul pas.