Când iubirea se transformă în moft: cum ajungem să hrănim nu doar stomacuri, ci și nevoi nesfârșite

Poate te vei întreba ce legătură are Tobias cu consecințele răsfățului la copii. Pe parcurs, citind vei avea o mare surpriză. Fiecare dimineață începe la fel: pisicul meu Tobias își inspectează bolul cu mâncare, ridică privirea spre mine și miaună nemulțumit. În bol există deja mâncare, evident, dar nu este acea mâncare pe care el și-o dorește fix în acel moment. Soțul meu, ca un veritabil maestru al concesiilor, îi oferă alt sortiment. Pisicul adulmecă, ezită și, într-un final, își înalță din nou privirea, cerând încă o schimbare. Deja avem un scenariu bine stabilit: o adevărată degustare de lux, o cămară cu șase feluri de mâncare pentru pisici și un ritual zilnic de testare a răbdării noastre.

Nu este singurul mofturos din casă. Fiul meu face exact același lucru: nu mănâncă decât ceea ce își dorește, când își dorește și cum își dorește. Nu o dată am ajuns în punctul în care, de teama ca el să nu rămână nemâncat, am pregătit două-trei feluri de mâncare, ca să aibă de unde alege. Și atunci, inevitabil, apare întrebarea: cum am ajuns aici? Ceva din felul în care am oferit iubirea s-a transformat, treptat, în răsfăț. Și dincolo de zâmbetele amuzate, începem să ne întrebăm serios: care sunt consecințele răsfățului la copii?

Mofturile se moștenesc? Sau se învață?

Dacă mă uit la soțul meu, răspunsul devine mai clar. El a fost crescut de o bunică iubitoare, atentă și indulgentă, care i-a oferit mereu exact ceea ce își dorea – nu ceea ce era disponibil, ci ceea ce era „pe placul lui”. Dragostea ei s-a exprimat în farfurii pline cu preferințele lui culinare și în flexibilitatea cu care îi îndeplinea dorințele. Spre deosebire de el, eu am crescut într-un mediu mai auster, unde învățai să te mulțumești cu ce există. Nu era loc pentru mofturi, iar mesele nu ofereau opțiuni nelimitate – ci realitate.

Această diferență m-a învățat ceva esențial: adaptabilitatea. Dacă mi-e foame, mănânc ce am. Dacă nu pot consuma anumite alimente, mă adaptez. Nu simt frustrare, nu am reacția instinctivă de a respinge ce nu corespunde exact dorinței mele. Dar fiul meu și, în mod amuzant, și pisicul nostru, sunt crescuți în altă paradigmă. Într-una în care mereu a existat varianta „mai bună”, „altceva”. Și astfel, fără să ne dăm seama, am început să creștem copii mofturoși, învățați că pot alege mereu. Iar mofturile s-au instalat nu ca o slăbiciune, ci ca o normalitate clara din categoria răsfățul copiilor și efectele sale.

Când iubirea devine capcană

În încercarea noastră de a arăta iubire, am creat – fără să vrem – un dezechilibru. Mofturile nu mai sunt simple preferințe, ci devin o formă de control. Un copil care știe că are mereu o alternativă nu va învăța să se adapteze, ci va tinde să dicteze regulile jocului. La fel și un pisic, de altfel – doar că pisicii nu ajung adolescenți, iar noi nu ne punem speranțele de viitor în ei.

Problema nu este despre ce se mănâncă la cină. Este despre cum gestionăm frustrarea, cum învățăm să tolerăm disconfortul, cum acceptăm că realitatea nu se va plia mereu pe dorințele noastre. Iar răsfățul copiilor și efectele sale se văd cel mai puternic atunci când viața nu mai oferă alternative la discreție.

Pentru un copil obișnuit să primească mereu „ceva mai bun”, un regim alimentar impus din motive medicale poate deveni un adevărat coșmar. Un refuz total. O criză de identitate. Ce se întâmplă când nu mai există alegeri comode, când trebuie să te adaptezi pentru că nu mai e altă variantă?

Aici apare diferența – subtilă, dar esențială – între iubirea care oferă confort și iubirea care oferă resurse. Prima îi liniștește azi. A doua îi pregătește pentru mâine.

Psihologii vorbesc frecvent despre stilul parental permisiv și despre efectele sale pe termen lung – American Psychological Association detaliază cum copiii crescuți fără limite clare pot dezvolta dificultăți în gestionarea frustrării. Copiii crescuți cu răsfăț excesiv pot deveni adulți care nu tolerează lipsa de control sau de opțiuni – și ajung adesea în relații dezechilibrate, poate chiar cu parteneri indisponibili emoțional.”

Conversația care spune totul

Momentul amuzant al zilei a fost când, exasperată de cerințele alimentare ale pisicului, i-am aruncat soțului meu o privire mustrătoare și i-am spus:

— Din cauza ta a ajuns așa. Tu i-ai învățat să fie mofturoși, și pe copil, și pe pisic!

La care el, fără să clipească, mi-a răspuns:

— Și tu unde ai fost în tot acest timp?

Și am izbucnit în râs.

Pentru că adevărul este că, deși am protestat, deși am avut rețineri, și eu am făcut parte din acest proces. Din teama de a nu-l lăsa nemâncat pe fiul meu, am contribuit la construirea acestui model. Din dorința de a evita conflictele de la masă, am acceptat compromisuri.

Așa că, într-un fel, răspunsul la întrebarea „cum am ajuns aici?” este simplu: împreună.

Ce putem face, când iubirea a dus prea departe?

Vestea bună e că nu e niciodată prea târziu să schimbăm regulile. Nici pentru copii, nici pentru noi. Chiar și pisicile, aparent incapabile de concesii, pot învăța alte obiceiuri – cu răbdare și consecvență.

Totul începe cu reînvățarea limitelor. În loc să oferim alegeri infinite, putem spune clar: „asta e mâncarea de azi”. Nu ca o pedeapsă, ci ca o formă de claritate. Apoi vine ieșirea din capcana vinovăției – acel gând că „dacă nu mănâncă, e vina mea”. Nu, nu va muri de foame. Va învăța că foamea nu e o urgență și că disconfortul trece.

E nevoie și de exemplu personal. Dacă ne vede că și noi mâncăm ce avem, fără pretenții, fără lamentări, învață mai mult decât din orice explicație. Și, poate cel mai important, trebuie să ne reamintim că iubirea nu înseamnă să-i ferim de toate greutățile, ci să-i pregătim pentru ele. Altfel spus, să fim conștienți de consecințele răsfățului la copii, care nu se opresc doar la mofturi culinare, ci se pot extinde în toate ariile vieții: relații, școală, muncă.

Tobias încă miaună nemulțumit lângă bolul lui. Fiul meu încă întreabă dacă mai avem și altceva. Dar ceva începe, totuși, să se schimbe. Mic, invizibil, dar real. Pentru că, odată ce începem să punem limite, începem și să reparăm, încet, consecințele răsfățului la copii.

Și cine știe – poate într-o zi voi găsi bolul gol, fără proteste, și farfuriile curățate, fără scenarii. Fără negocieri. Fără drame.

Până atunci, hai să vedem… ce mai avem în cămară.