Un început fără manual de viață
Mă numesc Delia și, ca mulți dintre cei care ajung să ofere sprijin altora, am fost cândva un om mic și în suferință.
Am crescut cu o copilărie ruptă între case, între figuri parentale absente, agresive sau copleșite de propriile dureri. Mama mea a divorțat când aveam trei ani, era însărcinată cu fratele meu, iar noi am crescut o vreme alături de bunica. Pentru mine, ea a fost mama adevărată. Iar atunci când am fost „luată” din casa aceeea, am simțit că sunt răpită din brațele singurei persoane care mă crescuse cu iubire.
Anii care au urmat au fost marcați de instabilitate, violență domestică, abandon emoțional, dar și de supraviețuire tăcută. Am învățat devreme să fiu responsabilă. Să mă descurc. Să nu cer prea mult. Să nu deranjez. Dar în adâncul meu știam că ceva nu e în regulă. Că viața nu trebuie să doară așa.
Drumul spre psihologie – sau cum se naște o chemare
Până să ajung la psihologie, am rătăcit.
Am picat bacul la română. Am încercat filosofia. Am început o școală de asistență medicală, dar n-am avut bani să o termin. Pentru că în lipsa unei susțineri reale, e greu să-ți găsești glasul. Apoi, o mână s-a întins. O mătușă din partea tatălui biologic – o femeie care nu avusese fiică – m-a chemat în București. A văzut în mine ceva ce eu nu îndrăzneam să cred: că aș putea deveni psiholog.
Și m-a sprijinit. M-a primit. M-a încurajat să încep. Dar nici aici drumul n-a fost ușor. Am trecut prin perioade în care n-am avut bani nici de mâncare. Îmi amintesc o bătrână necunoscută care m-a văzut într-un autobuz și m-a chemat la ea acasă, doar pentru că mi-a citit durerea pe chip. M-a hrănit câteva zile la rând, fără să ceară nimic. În acele momente am simțit, poate pentru prima dată, că Dumnezeu există în gesturile simple și în oamenii neștiuți.
Am fost și eu acolo – și poate tocmai de aceea știu
Astăzi sunt psihoterapeut. Dar nu sunt omul care a învățat din manuale cum e suferința. Sunt omul care a trecut prin ea. Care a amânat maternitatea din frica de a nu repeta greșelile părinților. Care a adus pe lume un copil abia la 38 de ani, convinsă că nu va fi un părinte suficient de bun.
Care, după naștere, a ajuns la epuizare extremă și a primit diagnosticul de tiroidită autoimună – moment ce a propulsat-o înspre alt tip de vindecare: medicina integrativă, nutriție, corp-minte, epigenetică.
Astăzi lucrez cu oameni venind din toate colțurile trecutului: traumă, copilărie, transgenerațional. Când intră cineva în cabinet, nu văd doar problema. Văd întreaga poveste. Corpul care poartă amintiri. Fricile care nu sunt doar ale lui. Lecțiile moștenite. Modelele pe care le repetă fără să știe de ce.
Am învățat să-mi pun limite – ca să pot rămâne întreagă
Au fost ani în care am lucrat fără limite. Aveam un copil mic, dar simțeam că nu pot refuza pe nimeni. Mergeam o zi pe săptămână la cabinet, cica să iau o pauză. Uneori luam 6–7 clienți în ziua aceea. Glumesc cu clienții mei că veneam acasă „în patru labe”. Dar nu era glumă. Era burnout. Astăzi lucrez în cabinet doar două zile pe săptămână. În rest, online. Nu pentru că mă retrag, ci pentru că am învățat că nu pot dărui vindecare fără să fiu bine eu însămi.
Relațiile care durează
Am clienți care s-au întors după ani. Care m-au recomandat rudelor, colegilor, prietenilor. Care știu că spațiul pe care l-am creat nu e doar „ședință”. E adăpost, claritate și sprijin real. Nu vreau să fiu un nume între altele. Și nici o terapeută perfectă. Dar îmi doresc, din tot sufletul, să fiu acea voce calmă și sinceră care te ajută să te regăsești.
Vrei să citești mai mult din povestea mea?
În articolele din secțiunea „Jurnal terapeutic” am scris, cu același ton sincer, despre momentele care m-au format. Poți citi acolo, în ritmul tău – poate vei găsi ecouri din propria ta poveste.
