De vorbă despre moarte

Schimbările petrecute în lumea modernă sunt răspunzatoare în mare parte pentru teama noastră crescută de moarte şi a lipsei familiarizării cu acest concept. Există un număr tot mai crescut de probleme emoţionale si nevoi cu privire la înţelegerea şi rezolvarea angoaselor legate de moarte şi agonie. Este de neconceput pentru mintea noastră să ne imaginăm un sfârşit real al propriei noastre vieţi pe pământ. Iar dacă această viaţă se termină, sfârşitul este atribuit unei intervenţii rău intenţionate, venită din exterior sau de la o altă persoană.

Este încă greu de conceput moartea din cauze naturale sau de bătrâneţe şi trăim cu frica de a fi omorâţi mai degrabă de a muri. Moartea este vazută ca o întâmplare înspăimântătoare, ca o plată pentru fapte rele, ca o pedeapsă pentru păcat. Am putea crede înainte de a ne confrunta cu moartea, că marea noastră emancipare, cunoştinţele despre ştiinţă şi om ne fac nemuritori sau, ne dezvoltă un comportament pregătitor pentru noi şi familia noastră la acest eveniment inevitabil. In loc de asta, ne temem şi mai mult de moarte şi negăm realitatea ei.

“Frumuseţea caleidoscopului de culori al pământului poate fi savurată de temerarul ce se încumetă să sară din avion doar datorită unui element care adesea este omis din frază: paraşuta. Dacă aceasta nu funcţionează, merită să ne întrebăm, cu un realism cinic: cât din cantitatea considerabilă de epitete pozitive, formulate iniţial cu calm şi ingeniozitate artistică la adresa naturii, ar mai sta în picioare, atunci cand gânditorul cu pricina s-ar zbate cu disperare să o repună în funcţiune? Sperăm să nu ştim niciodată exact.”Mihail Piruşcă

Există multe motive care justifică existenţa psiho-oncologului. Fuga din faţa înfruntării calme a morţii  şi imposibilitatea determinării efective a momentului survenirii acesteia, fac ca moartea sa fie mai macabră, mai singuratică, mai dezumanizată şi mai posibilă. Pacientul sau familia sa, pe langă suferinţa şi goana febrilă în încercarea evitării morţii pot fi epuizaţi de organizarea inevitabilului sau de trecerea prin fazele doliului. Mecanismele necesare pentru a face faţă momentului apariţiei unei boli terminale sunt date de posibilitatea de a beneficia de o experienţă eliberatoare din conflictele interioare prin confortul dialogului dus cu psiho-oncologul.

Facem mortul să pară ca o persoană ce doarme? Facem copiii pachet şi îi trimitem de acasă? Cum să-i protejăm pe cei dragi de neliniştea şi tumultumul manifestat în jurul muribundului? Lăsăm pacientul să moară în patul său, în casa sa? Permitem copiilor să-şi viziteze părinţii aflaţi pe moarte, la spital? Pacientului ar trebui sau nu să i se spună adevărul? Un pacient grav bolnav este o persoană fără dreptul la opinie? Cine ea decizia dacă, când şi unde ar trebui ca el să fie spitalizat? Bolnavul are sentimente, dorinţe şi opinii? Dacă pacientul se răzvrăteşte împotriva tratamentului este sedat? Avem timp să îi răspundem la întrebări? Este necesar ca cineva să se ocupe de pacient ca fiinţă umană? Pacientul este sigurul care suferă? Suferinţa lui este doar fizică sau şi emoţională?

Prezint aceste întrebări cu aspect dezolant pentru a salva pacientul de atitudini, concepţii şi sentimente care din “prea bine” se pot dovedi a fi duşmanul  ”binelui”  şi care construiesc lespedea care pavează mormântul în care este îngropat sufletul pacientului, încă viu. Psiho-oncologia depune un efort remarcabil pentru a ne învăţa mintea, că alături de moarte să asociem cumpătare, echilibru şi armonie, esenţiale pentru netezirea obstacolelor întâlnite în lumea aceasta sau în procesul de trecere împăcată dintr-o lume în alta. Moartea nu s-a schimbat deloc de-a lungul secolelor, şi nici necesităţile bolnavului, ci doar capacitatea noastră, a celor în viaţă, de a i le satisface.