În cultura noastră, părinții sunt adesea idealizați, iar copiii sunt învățați să privească cu respect și recunoștință către figurile parentale. Însă această idealizare poate deveni o barieră în procesul de maturizare, deoarece mulți copii ajung să reprime suferințele din copilărie, negând realitățile dureroase din trecutul lor. Într-o societate care îi susține necondiționat pe părinți, copiii nu-și pot găsi curajul de a renunța la această idealizare. Oricine poate observa cât de puternic acționează presiunea socială în favoarea părinților.

[pullquote cite= „Jurek Becker” type=”left”]”Să n-ai amintiri din copilărie este ca și când ai fi condamnat să cari întotdeauna după tine un cufăr al cărui conținut nu îți este cunoscut. Și cu cât îmbătrânești, cu atât devine mai greu și cu atât ești mai nerăbdător să-l deschizi.” [/pullquote]

Această perspectivă scoate la lumină importanța de a ne reconecta cu trecutul nostru. Lipsa amintirilor din copilărie sau reprimarea experiențelor neclare din acea perioadă poate crea un gol emoțional, iar recunoașterea amintirilor dureroase ajută la deblocarea sentimentelor și la vindecare.

Firescul maltratării copiilor în anumite culturi și familii face ca aceștia să își reprime suferințele, considerându-le „normale.” De aceea, adesea este nevoie de un timp îndelungat pentru ca un adult să-și recunoască suferințele din copilărie, și de multe ori doar cu ajutorul empatiei unui observator conștient, care să-l sprijine în procesul de integrare a emoțiilor reprimate.

Maturizarea și Renunțarea la Negare

Maturizarea înseamnă să nu mai negăm adevărul, să simțim în noi suferințele refulate, să recunoaștem la nivel mental istoria trupului nostru, să o integrăm și să nu mai fim nevoiți să o reprimăm. Dacă ulterior contactul cu părinții poate fi păstrat sau nu, aceasta depinde de circumstanțe. Renunțarea la relația bolnăvicioasă cu părinții interiorizați în copilărie – o relație pe care o numim dragoste dar care este de fapt recunoștință, milă, așteptări, supunere și frică de pedeapsă – este necesară pentru a deveni pe deplin autonomi.

Așteptarea iubirii și cecitatea emoțională

Adesea, copiii maltratați trăiesc întreaga viață sperând că vor primi în sfârșit iubirea pe care nu au cunoscut-o niciodată. Aceste așteptări, confundate adesea cu iubirea, întăresc dependența față de părinți, iar prețul pentru această „virtuozitate” morală este plătit de trup. Cecitatea emoțională – incapacitatea de a recunoaște adevăratele sentimente – este un lux scump plătit și, de cele mai multe ori, autodistructiv. Când un om crede că simte ceea ce „ar trebui” și neagă ceea ce simte cu adevărat, trupul devine victimă a acestui conflict. Aceste reprimări emoționale conduc adesea la boli fizice, când emoțiile sunt suprimate în mod sistematic.

Conflictul dintre sentiment și cunoaștere

Există un conflict între ceea ce simțim și ceea ce am fost învățați să simțim, iar acesta este imprimat în trupul nostru. Adesea, încercăm să simțim conform normelor morale, interiorizate încă din copilărie. Când ne împiedicăm să admitem adevăratele sentimente, plătim acest compromis prin îmbolnăvirea fizică. Recunoașterea acestor emoții, ne poate elibera de simptome și ne poate ajuta să ieșim din cercul vicios al autoamăgirii.

Iubire cu forța nu există

„Iubire cu forța nu există.” Atunci când copiii nu își pot iubi părinții, iar părinții nu își pot iubi copiii, recunoașterea acestui fapt eliberează o mare ușurare. Realizarea faptului că nu ne putem manipula sentimentele și că nu putem continua să ne înșelăm pe noi înșine sau pe ceilalți ne ajută să ne eliberăm de lanțul autoamăgirii.

Un copil are nevoie de dăruire, protecție și comunicare. Dacă îi lipsesc aceste elemente esențiale, va rămâne toată viața cu un dor nestins, încercând să umple un gol interior. Cu cât copilul a primit mai puțină dragoste, cu atât va ține mai mult la părinți și va aștepta de la ei – sau de la alți înlocuitori – să umple acest gol.

Idealizarea părinților și impactul asupra sănătății

Idealizarea părinților și dorința de a respecta porunca „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” poate duce la reprimarea emoțiilor autentice. Acest lucru are consecințe asupra sănătății fizice și mentale, deoarece o legătură bazată pe teamă și obligație nu poate fi numită dragoste adevărată. Cei dintre noi care am fost iubiți cu adevărat ne vom iubi părinții fără să fim constrânși de o poruncă, iar respectul sincer nu poate fi impus.

[pullquote cite= „Alice Miller” type=”right”]”Inconștientul fiecărui om nu este pentru mine nimic altceva decât istoria personală, păstrată în totalitate chiar în trupul său, dar accesibilă conștientului nostru numai pe bucăți mici.” [/pullquote]

Concluzie

Este esențial să ne eliberăm de idealizarea părinților și să privim cu onestitate adevărurile copilăriei noastre. Numai recunoscând ceea ce am trăit cu adevărat putem rupe lanțul autoamăgirii și putem găsi eliberarea emoțională. Terapia devine astfel un spațiu sigur în care putem explora aceste realități, obținând, în timp, o viață bazată pe adevăr și autenticitate.