Freud și eterna invidie

Freud avea un talent aproape comic să reducă existența femeilor la… penis. Mai exact, la lipsa lui. “Invidia de penis”, cum a numit el, ar fi explicat multe frustrări feminine. Sigur, e mai simplu să dai vina pe biologie decât să accepți că poate femeile sunt iritate pentru că societatea le dădea roluri de servitoare, mame și… ornamente.

Partea ironică? Freud a reușit să pună misoginismul pe masa de analiză tocmai prin misoginism. Și, cumva, încă vorbim despre el. Ar fi fost prea frumos să existe și reversul oficial: “invidia de uter”. Bărbați care, poate, resimt faptul că ei nu pot să aducă pe lume copii. Sau că nu pot umbla pe tocuri fără să arate ca niște girafe rănite. Dar nu, n-a apucat să scrie și volumul doi.

În stilul clasic al unui bărbat care nu s-a gândit niciodată că femeile ar putea avea și altceva de invidiat – cum ar fi libertatea de a purta pantofi comozi la întâlniri. În schimb, i-a scăpat complet ideea că bărbații ar putea avea și ei invidii: de exemplu, invidia uterină, sau invidia de rezistență la durerea de spate cauzată de tocuri. Cu alte cuvinte, misoginismul nu vine din forță, ci din fragilitate.

De unde vine misoginismul?

Nu există o singură rețetă, din păcate. Educația îl plantează – “fetele trebuie să fie cuminți, băieții puternici” – și apoi societatea îl udă zilnic cu glume obosite și filme proaste. Adaugă o relație complicată cu mama și câteva experiențe eșuate de iubire, și ai deja un bărbat convins că “toate femeile sunt la fel”. Spoiler: nu sunt. La fel cum nici toți bărbații nu cad la fel de grațios de pe tocuri.

Misoginismul nu e un monstru venit din pădure, ci o colecție de reflexe învățate și de răni neprocesate. E în glumele de la școală, în bancurile de la birou, în filmele unde “fata” există doar ca să salveze sau să fie salvată. Unii îl moștenesc din familie, alții îl dezvoltă când simt eșecuri personale și e mai ușor să dea vina pe “toate femeile” decât să se uite în oglindă. Rivalitatea cu femeia e, de fapt, rivalitatea cu sinele. Și totuși, nimeni nu a făcut un manual despre asta. Poate pentru că ar fi prea scurt: misoginismul vine din frică.

Tocurile ca simbol al sacrificiului

Nicio altă piesă vestimentară nu e atât de ridicolă și totuși atât de încărcată de semnificații. O femeie pe tocuri devine instantaneu mai vizibilă, mai înaltă, mai “glamour”. Dar asta nu e magie, e biomecanică: coloana se arcuiește, mușchii se tensionează, și tot corpul devine o vitrină a efortului. Tocurile sunt un fel de ritual de inițiere: dacă poți să mergi 8 ore pe ele fără să-ți rupi glezna, ești oficial “femeie puternică”. Prețul? Durerea, călcâiele amorțite și mersul de pinguin dimineața. Dar, paradoxal, tocmai acest sacrificiu dă impresia de putere.

Aici începe teatrul adevărat. O femeie pe tocuri nu merge, ci negociază cu gravitația. Dincolo de estetică, fiecare pas e o declarație: “Uite, pot să jonglez cu job, familie, misoginism social și încă să merg pe cuie de 10 cm cu un zâmbet pe față”. Tocurile sunt un fel de armură absurdă – fac femeile să pară mai puternice în timp ce, paradoxal, le fragilizează corpul. Sacrificiu pur, dar ambalat frumos.

Cine a inventat tocurile?

Istoria râde de noi aici. Surpriză: nu femeile. Tocurile au apărut în Persia, ca accesoriu militar, și apoi au fost adoptate de nobilimea masculină europeană prin secolul XVII. Ludovic al XIV-lea, regele-soare, purta tocuri roșii pentru că, evident, era nevoie să arate că el e mai sus decât toți ceilalți. Apoi, încet-încet, bărbații le-au abandonat, ca orice modă dubioasă lăsându-le femeilor.

Și ele au transformat accidentul estetic într-o provocare: “Ah, ne puneți în pantofi imposibili? Perfect, o să defilăm cu ei, iar voi o să aplaudați.” Într-un fel, misoginismul a oferit material, dar femeile l-au transformat în spectacol. Misoginismul a creat cadrul, dar femeile au scris spectacolul.

Efecte secundare – frumusețea doare

Din punct de vedere medical, tocurile sunt cam echivalentul fumatului pasiv pentru coloană: nu moare nimeni instant, dar pe termen lung plătești. Genunchii protestează, spatele se strâmbă, gleznele se revoltă. Toată lumea știe, dar nimeni nu renunță, pentru că “dă bine”. Între timp, ortopezii își fac vacanțe luxoase, și cineva în lumea asta trebuie să profite de estetică, nu?

Și totuși, femeile continuă să le poarte. De ce? Pentru că tocurile nu sunt doar pantofi. Sunt un cod social, o uniformă neoficială, un mod de a spune “eu aparțin acestui joc”. Chiar dacă jocul are reguli complet absurde. Alegerea în sine a devenit declarație.

Metafora urcatului pe tocuri

Dincolo de anatomie, tocurile sunt un statement social. Femeile pe tocuri par mai înalte, mai sigure, mai vizibile. Dar această înălțime e falsă – construită pe o fundație instabilă. Metaforic, exact asta fac femeile în societăți misogine: construiesc putere pe teren accidentat. Bărbații care ar încerca același lucru? Ar părea ridicoli și s-ar accidenta, demonstrând că nu tot ce e impus femeilor poate fi “testat” de curiozitate masculină.

Imaginează-ți scena: o femeie pe tocuri de 10 cm. E mai înaltă, mai vizibilă, dar în același timp mai vulnerabilă. Și aici e ironia: ceea ce pentru femei e normă, pentru bărbați devine farsă. Tocurile sunt un exercițiu de echilibru social – un balans între vizibilitate și sacrificiu, între a fi admirată și a fi judecată.

Echilibrul imposibil

Tocurile sunt mai mult decât pantofi: sunt o lecție vizuală despre cum femeile transformă constrângerea în artă și durerea în spectacol. Din afară, par un exercițiu de grație; din interior, sunt o negociere permanentă cu durerea. Și asta e paradoxul: tocmai sacrificiul, vizibil sau nu, devine dovada de forță.

Misoginismul? Ochelari de cal pentru bărbați care n-au înțeles că lupta nu e cu femeile, ci cu propriile complexe. Când o femeie intră într-o cameră pe tocuri, reacția nu e doar estetică – e și un test social. Admirată? Judecată? Considerată “prea mult”? Tocurile nu ridică doar trupuri, ci și standarde imposibile.

De fapt, tocurile sunt un fel de referendum nescris asupra feminității: cât de sus ești dispusă să mergi, chiar dacă riști să cazi? Cât de mult din ceea ce numim “feminitate” e ales liber și cât e o coregrafie impusă de secole de priviri masculine? Răspunsul nu e simplu. Pentru unele femei, tocurile sunt un act de putere; pentru altele, o uniformă incomodă. Pentru toate, însă, sunt un reminder constant că echilibrul între libertate și presiune socială e, la propriu, un joc pe vârfuri.