Dorință, refacere și terapie prin grădinărit

Când privesc înapoi, îmi dau seama că nu grădina a venit după mine, ci eu am crescut înspre ea. Am știut dintotdeauna că, înainte să pot deveni mamă, înainte să pot oferi viață cuiva, aveam nevoie de un spațiu care să-mi arate că știu să am grijă. Că pot. Așa că am pus o condiție clară: nu vom face un copil până nu avem o casă cu grădină. Nu un apartament într-un bloc, nu o locuință suspendată între etaje. Ci pământ sub picioare, copaci, flori, mirosuri, umezeală și anotimpuri întregi care să treacă prin mine.

Grădina noastră nu e doar o curte frumoasă. E o hartă vie a alegerilor noastre. E locul unde soțul meu și cu mine am învățat să fim echipă și în lucrurile mici.
Pentru mine, fiecare floare plantată e mai mult decât o alegere estetică – e o formă de terapie prin grădinărit, o revenire la simplitatea care vindecă fără cuvinte. Da, avem grădinari care se ocupă de gazon, dar florile, pomii, îngrășămintele, irigația, răbdarea – toate ne aparțin. Chiar și când nu avem chef. Chiar și când e o corvoadă. Pentru că grădina nu e mereu poezie. Uneori e noroi, spini, buruieni, frunze moarte. Ca viața.

Primăvara începe devreme la noi. Uneori în ianuarie. Ghioceii sunt primii care îmi amintesc că viața se trezește chiar și în cele mai reci perioade. Apoi vin toporașii, narcisele, 20 de feluri – am vrut sa am din toate; brândușe, zambile, toporași, lalele. Zâmbesc când spun „nici nu mai știu cum se numesc toate”, pentru că sunt atât de multe – și fiecare a fost aleasă, plantată, îngrijită. Am și șofran. Și coloratele „Piciorul cocoșului”. Anemone. Lavandă. Lăcrimioare. Crini. Iriși. Bujori. Cuișor. Trandafiri. Hortensii paniculate și clasice. Magnolia Yellow Bird. Magnolia Blue Opal. Cireș japonez. Prunus cu flori bătute, albe sau roz. Lilieci buni de pus în vaze sau de privit în tăcere parfumată. Doi arbuști de Bulgăre de zăpadă care se fac cu fiecare an ce trece mai imenși, cu flori cât conopidele. Și Mahonia care înflorește devreme și mă prinde întotdeauna nepregătită.

Grădina ca spațiu interior

Când ies dimineața, nu ies să „lucrez în grădină”. Ies să mă liniștesc. Ies să văd dacă a mai apărut ceva nou. Dacă o frunză s-a ofilit. Dacă o floare s-a deschis. Uneori ies doar să ating pământul cu palma, să îl simt ud, cald sau rece. Alteori mă trezesc culegând buruieni fără să-mi fi propus. Grădina îmi oferă o formă de terapie tăcută. Nu cere nimic de la mine, dar îmi oferă totul – dacă sunt dispusă să observ. Pentru mine, grădinăritul a devenit o formă de terapie. O terapie prin grădinărit.

Nu e totul idilic. Sunt și zile în care n-am chef. În care nu suport ideea de a tunde, de a fertiliza, de a regla irigația din aplicație. Dar fac. Pentru că grija de zi cu zi e cea care dă roade. Și pentru că nu-i nevoie să simți întotdeauna extaz ca să iubești un loc.

Pomii din grădina noastră au poveștile lor. Avem smochini, un cireș, un vișin, un păr și un nectarin. Am avut și un cais – unul care făcea caise dulci, portocalii și parfumate. Strângeam vara găleți întregi, făceam dulceață și împărțeam tuturor vecinilor. Dar într-o primăvară a început să se usuce. Întâi crenguțe, apoi ramuri întregi. Iar până toamna… a murit. Într-un singur an. Și mi-a părut rău. Nu ca după un obiect pierdut, ci ca după un membru al familiei care a suferit și s-a dus.

Nectarinul, care e un copac delicat – un hibrid între cais și piersic – cere mai multă atenție. E sensibil. Trebuie stropit, îngrijit, curățat la timp. Au fost veri în care am stat ore întregi să culeg frunză cu frunză, să-l salvez. O parte din crengile lui s-au întins până sub acoperișul casei și fac acolo fructe – multe, în unii ani. Atât de multe, încât trimit la prieteni din alte orașe, la familia mea din Ardeal. Și toți se bucură de gustul lor – de parcă le-aș trimite o bucățică din viața mea de aici.

Grădina mea e vie nu doar prin ceea ce crește în ea, ci și prin ce pleacă din ea. Pentru că din toate florile care înfloresc aici, nu păstrez doar pentru mine. Le împart. Copilul meu duce des flori la școală, la prieteni. Le luăm cu noi când mergem în vizită. Le oferim celor care ne calcă pragul. Nu-mi place ideea de a mă bucura singură de frumusețe. Florile au fost mereu, pentru mine, o formă de iubire discretă, dar profundă. Una care se oferă fără explicații.

Învăț să cresc – cu răbdare, cu grijă

Grădina m-a învățat că înflorirea nu e o explozie spontană, ci un rezultat al răbdării. M-a învățat că și eu, ca o floare, am nevoie de timp, lumină, nutrienți și pauze. Că sunt anotimpuri în care cresc pe dinafară și altele în care lucrez în tăcere, sub suprafață.

Terapie prin grădinărit nu e o invenție modernă – e moștenirea tăcută a strămoșilor care, lucrând pământul, își alinau durerile și găseau sens în fiecare răsărire. Munca în grădină nu le aducea doar hrană, ci și echilibru: pământul le cerea răbdare, soarele le dădea energie și vitamina D, iar ritmul anotimpurilor îi ancora în prezent. Astăzi, cercetările confirmă acest efect terapeutic. Un exemplu este articolul publicat de National Institutes of Health, care evidențiază beneficiile psihologice și fiziologice ale grădinăritului ca formă de intervenție terapeutică.

Pentru a descoperi mai multe strategii de autoîngrijire și menținere a echilibrului emoțional, poți citi articolul meu despre cum să ai grijă de tine, nu doar de ceilalți.

Terapie prin grădinărit se face uneori cu pașii mici ai unui copil desculț, care aleargă prin iarbă fără griji, învățând, fără să știe, cum natura vindecă în tăcere. Grădina mea e parte din mine acum. Un spațiu de care am avut nevoie ca să învăț ce înseamnă să ai grijă cu adevărat. Și o dovadă că viața poate fi crescută, pas cu pas, frunză cu frunză – până când ești gata să o dai mai departe.