O întrebare despre putere, rușine și o durere pe care n-o știe nimeni.

„E groaznic să fii bărbat și să nu ai succes.” Am citit aceste cuvinte scrise de un bărbat și am simțit că țipă din ele o durere mută pe care n-o vedem suficient – nici în societate, nici în spațiile de terapie pentru bărbați, care sunt încă rare și puțin accesate. O durere atât de bine mascată, încât pare că nu există. O durere ascunsă sub muncă excesivă, sub glume, sub tăcere, sub „sunt bine”. O durere pe care terapia o aude prea rar.

Și atunci apare întrebarea: de ce vin bărbații atât de rar în terapie?

„Terapie pentru bărbați” nu este un subiect despre care se vorbește des. De multe ori, ideea de a merge la terapie este asociată cu vulnerabilitate – un aspect pe care mulți bărbați l-au învățat să-l evite încă din copilărie. Nu pentru că n-ar avea nevoie. Nu pentru că n-ar suferi. Nu pentru că n-ar purta în ei traume, neputințe sau rușini. Ci pentru că li s-a spus că puterea lor înseamnă să nu aibă nevoie de ajutor. Să nu simtă. Să nu plângă. Să nu cedeze. Poate că e momentul să vorbim deschis despre nevoia de terapie pentru bărbați, despre cum ar arăta un spațiu în care și ei pot spune, fără rușine: „Ajută-mă, nu mai pot.”

Puterea pe care au învățat-o mulți bărbați e o putere de beton crăpat

Mulți bărbați ajung în viață purtând o armură pe care au fost nevoiți s-o îmbrace devreme. Să fie stâlpul. Sprijinul. Cel care trebuie să știe, să facă, să aducă. Dar cine îi sprijină pe cei care trebuie să sprijine?

Sunt bărbați care nu vin în terapie pentru că nici nu concep că ar avea voie să „nu poată”. Pentru că dacă nu poți, înseamnă că e ceva în neregulă cu tine. Că nu ești suficient de bărbat. Că n-ai valoare. E o ecuație tăcută, dar care le guvernează viața: Dacă nu reușesc, nu valorez. Dacă nu pot, nu exist.

Mulți bărbați au fost crescuți în familii în care vulnerabilitatea era rușinoasă, iar autoritatea era confundată cu duritatea. Modelele pe care le-am primit – de la tați, bunici sau chiar din cultura colectivă – au lăsat urme adânci în modul în care înțelegem puterea masculină. Lecțiile despre autoritate primite de la bunici pot explica multe din blocajele cu care vin bărbații în terapie.

Puterea reală începe acolo unde ți se permite să nu mai poțiă

În lucrul cu bărbați am observat ceva esențial:

Mulți nu știu ce simt. Nu pentru că nu au emoții, ci pentru că nimeni nu i-a învățat să le recunoască.

Nu știu cum să spună ce le doare – și nu pentru că nu îi doare, ci pentru că li s-a cerut mereu să înghită. Să îndure. Să nu deranjeze.

Asta nu e putere. Asta e neputință reprimată, transformată în tăcere și deseori în furie, oboseală cronică, detașare emoțională sau dependențe.

Mulți dintre bărbații care ajung astăzi în terapie poartă, fără să știe, poveri care nu le aparțin în totalitate. Tipare de tăcere, rușine sau durere transmisă din generație în generație. Nu e vorba doar de educație sau de modelul tatălui – ci de o întreagă moștenire transgenerațională, adânc înrădăcinată în felul în care au fost crescuți și în așteptările care li s-au transmis. Dacă vrei să înțelegi mai bine cum trecutul familial te poate influența și azi, citește articolul Moștenirea transgenerațională.

Creierul masculin funcționează diferit. Și poate că și terapia ar trebui să funcționeze altfel pentru ei.

E un adevăr științific: bărbații au, în general, mai puțină activitate în ariile limbajului. Au o altă relație cu cuvintele, cu introspecția verbală, cu analiza. Poate că pentru mulți bărbați, o formă de terapie centrată exclusiv pe conversație nu este cea mai potrivită.

De aceea, terapia pentru bărbați ar putea avea nevoie de forme alternative – mai puțin conversaționale, mai ancorate în corp, acțiune și simbol.

• Terapie prin acțiune – să facă, să construiască, să transforme simbolic;

• Exerciții concrete – vizuale, fizice, de auto-observare;

• Un spațiu în care tăcerea nu e o problemă, ci o resursă;

• Un proces terapeutic care nu începe cu „Spune-mi ce simți”, ci cu „Unde în corp simți că ți-e greu?”

Poate că bărbații au nevoie de un alt limbaj pentru durerea lor. Și poate că acesta nu e (doar) limbajul cuvintelor. De aceea, este esențial să existe spații sigure în care orice terapie pentru bărbați să fie adaptată nevoilor lor reale – fără judecată, fără clișee, fără etichete.

Bărbați care vin „ca să repare ceva” și pleacă ușor uimiți că s-au descoperit pe ei înșiși

Studiile arată că bărbații sunt adesea reticenți în a solicita ajutor pentru problemele de sănătate mintală, din cauza stigmatizării și a normelor sociale care descurajează vulnerabilitatea. De exemplu, un articol publicat de Harvard Gazette evidențiază că, deși unul din zece bărbați va experimenta anxietate și depresie, mai puțin de jumătate dintre aceștia vor căuta tratament. Pentru a înțelege mai bine aceste bariere și pentru a descoperi modalități de a sprijini bărbații în accesarea serviciilor de terapie, îți recomand să consultați articolul „Why men are less likely to seek mental health care”.

Unii bărbați vin la cabinet pentru că relația nu mai merge. Alții vin trimiși – de parteneră, de medic, de burnout. Vin cu o misiune clară: „să rezolv ceva”. Nu se așteaptă ca înăuntru să fie atât de multă durere. Nu se așteaptă să plângă. Să simtă. Să-și amintească. Să-i doară. Dar o fac. Uneori, pentru prima dată în viață. Și e greu. E sfâșietor. Dar e și eliberator. Pentru că în sfârșit nu mai trebuie să fie „bărbatul care poate orice”. Pot să fie doar… oameni.

Bărbații nu se deschid? Sau n-au avut unde și cu cine?

„Bărbații nu se deschid.” E un clișeu care nu mai are ce căuta în 2025. Pentru că adevărul e altul:

• Nu s-au simțit în siguranță să o facă.

• Au fost făcuți de râs când au încercat.

• N-au avut modele masculine care să le arate cum.

• N-au fost învățați că și vulnerabilitatea poate fi o formă de putere.

Deschiderea emoțională la bărbați e un proces – nu o caracteristică absentă.

Neputința nu e opusul puterii. E prima ei formă sinceră.

Există o axiomă care mă însoțește în munca mea: „Acceptarea neputinței = putere.”

Pare un paradox, dar nu e. Doar atunci când un bărbat își permite să spună „nu pot” începe de fapt să poată. Pentru că nu mai trăiește în negare, în mască, în rușine. Ci în contact cu realitatea, cu limitele sale, cu nevoile sale. Și de acolo, cu timpul, poate reconstrui. Conștient. Real. Sănătos.

Poate că o terapie pentru bărbați nu trebuie să fie alta. Dar trebuie să fie altfel.

Nu o terapie care cere expunere emoțională de la prima sesiune, ci una care respectă ritmul, tăcerea și forma de procesare masculină. O terapie pentru bărbați construită cu răbdare, fără graba de a „deschide” din prima acel geamantan vechi, legat cu sfori groase, în care au fost ferecate ani de rușine, neputință și frică de eșec. Pentru că unele dureri nu pot fi desfăcute ca o valiză modernă cu cifru. Ele cer timp, încredere și un spațiu care să nu judece. O terapie pentru bărbați care:

• Nu-i grăbește.

• Nu-i rușinează.

• Nu le cere „să spună ce simt” din prima sesiune.

• Nu se bazează doar pe introspecție cognitivă.

• Nu se miră că „nu știu ce vor”.

• Ci îi însoțește cu blândețe până în punctul în care pot afla singuri.

Ce-ar fi dacă am redefini puterea masculină?

Nu ca absența durerii. Ci ca asumarea ei. Nu ca succesul constant. Ci ca acceptarea etapelor de rătăcire. Nu ca perfecțiune. Ci ca umanitate. Poate că un bărbat care vine în terapie nu e un bărbat slab. Poate că e un bărbat care a decis să nu mai moară încet, în tăcere. Și poate că terapia pentru bărbați nu e un moft sau o rușine. Poate că e forma lor de supraviețuire, de reconectare și, într-un final, de reușită autentică.