Cum influențează un stres prenatal anxietatea la copii

Viața începe cu transformări extraordinare: în doar câteva luni, o celulă se dezvoltă într-un organism complex, cu un creier capabil să simtă, să proceseze și să reacționeze la mediu. În mod ideal, acest proces are loc într-un uter liniștit, susținut de o mamă echilibrată emoțional. Însă realitatea nu e întotdeauna așa.

Stresul prenatal — adică stresul pe care mama îl experimentează în timpul sarcinii — este recunoscut tot mai des ca un factor de risc major pentru anxietatea la copii. Cercetările actuale, inclusiv cele prezentate în volumul Născut Anxios de Daniel P. Keating, arată că un nivel crescut de cortizol matern poate influența dezvoltarea axei HPA (răspunsul biologic la stres) a fătului. Astfel, copilul poate veni pe lume cu un sistem emoțional deja sensibilizat, mai predispus la reactivitate și anxietate.

Pe lângă stresul matern cronic, și alți factori — precum expunerea la substanțe toxice sau predispozițiile genetice — pot fragiliza echilibrul neurobiologic al copilului încă din perioada intrauterină.

Anxietatea la copii: De la plâns la retragere socială

Mulți copii își exprimă disconfortul emoțional încă din primele luni de viață. Plâng frecvent, sunt greu de consolat și par mereu în alertă. Pe măsură ce cresc, anxietatea la copii se poate manifesta prin reacții disproporționate în contexte sociale, dificultăți de adaptare sau retragere emoțională. Deși își doresc apropiere și conexiune, acești copii devin adesea imprevizibili sau hipersensibili la stimuli aparent banali.

Daniel P. Keating numește acest tip de răspuns „circuitul hiperactiv al stresului” – o stare în care sistemul nervos al copilului continuă să producă cortizol (hormonul stresului) chiar și după ce factorul amenințător a dispărut. De vină este, de cele mai multe ori, ceea ce cercetătorii numesc stres toxic – un stres intens și prelungit care nu este contrabalansat de sprijin emoțional constant.

Această stare cronică activează un proces numit metilarea stresului, prin care genele responsabile de reglarea cortizolului sunt inhibate. Cu alte cuvinte, copilul nu mai poate „opri alarma”. Iar acest dezechilibru neurobiologic, determinat adesea de impactul stresului prenatal asupra copilului, poate lăsa urme adânci, uneori transmise chiar și generațiilor următoare.

Răspunsul de luptă sau fugă – un mecanism adaptativ cu efecte secundare

Răspunsul de tip „luptă sau fugi” este un mecanism ancestral de supraviețuire, menit să protejeze corpul în fața pericolelor reale. Însă la copiii anxioși, acest sistem se activează și în situații inofensive – în conflicte minore, la o privire critică sau chiar într-un mediu social ușor tensionat. Astfel, un răspuns adaptativ devine o capcană, declanșând stări de oboseală, iritabilitate și dificultăți în reglarea emoțiilor.

În contextul anxietății la copii, Daniel P. Keating atrage atenția asupra rolului fundamental al îngrijirii timpurii. Atunci când copilul nu primește un răspuns empatic, coerent și previzibil la nevoile sale — fie prin absența părinților, fie printr-un mediu stresant și haotic — creierul său dezvoltă o hiperactivitate cronică a sistemului de stres.

În lipsa acestui sprijin emoțional constant, copilul percepe lumea ca fiind imprevizibilă și periculoasă. În special în cazurile unde a existat stres prenatal, răspunsul la stres poate fi deja sensibilizat înainte de naștere, accentuând vulnerabilitatea emoțională. Rezultatul este un copil mereu în alertă, chiar și atunci când nu există niciun pericol real.

Cum afectează stresul dezvoltarea fetală a creierului la copii

Stresul cronic nu este doar o emoție trecătoare — este o experiență care modelează literalmente creierul unui copil. Studiile din neuroștiințele dezvoltării, inclusiv cele citate de Daniel P. Keating, arată că nivelurile ridicate și prelungite de cortizol afectează negativ dezvoltarea structurilor cerebrale-cheie. Dezvoltarea fetală, în special în ceea ce privește sistemul nervos central, este extrem de sensibilă la nivelurile ridicate de cortizol din sângele mamei.

Printre cele mai vulnerabile zone se află:

• Hipocampul, responsabil pentru memorie și învățare – care poate suferi o reducere de volum;

• Amigdala, centrul procesării emoțiilor – care devine hiperactivă, contribuind la reacții de frică disproporționate;

• Cortexul prefrontal, zona care reglează atenția, planificarea și controlul impulsurilor – afectat în capacitatea de a calma reacțiile emoționale intense.

Acest dezechilibru între sisteme poate duce la apariția unui cerc vicios: copilul reacționează exagerat la stimuli minori, nu poate învăța eficient în contexte stresante și devine tot mai vulnerabil în fața anxietății.

Anxietatea la copii, mai ales când are la bază stresul prenatal sau lipsa sprijinului emoțional, nu este doar o tulburare emoțională, ci și o manifestare a unei arhitecturi cerebrale afectate de mediu.

De la părinți stresați la anxietatea la copii: stresul de la o generație la alta

Un mediu stresant pentru un copil nu este definit doar de sărăcie sau abuz fizic. Uneori, pericolul nu vine din afară, ci din incapacitatea părinților de a-și gestiona propriile emoții și presiuni cotidiene. Daniel P. Keating subliniază că stresul parental îndeosebi anxietatea maternă – generat de relații tensionate, instabilitate profesională sau presiunea de a fi „părinți perfecți” – poate afecta profund dezvoltarea emoțională a copilului.

Acest tip de stres este, de fapt, „contagios”: nu doar că influențează răspunsul biologic al copilului, dar modelează și felul în care acesta percepe lumea — ca fiind imprevizibilă, nesigură, amenințătoare.

Exemplu practic: Imaginați-vă un părinte copleșit de facturi, anxietăți sau nesiguranță financiară. În acel context, plânsul copilului nu mai este perceput ca o simplă nevoie de confort, ci ca o iritare în plus, o provocare personală. Răspunsul devine rece, întârziat sau inconsecvent. Iar copilul, lipsit de un sprijin constant, internalizează acest haos ca pe o realitate de bază. În creierul său, cortizolul curge ca un râu care nu mai apucă să se retragă.

Nu este vorba doar de oboseală sau grijile zilnice, ci adesea de o anxietate maternă profundă și nediagnosticată, care afectează modul în care părintele percepe și răspunde la nevoile copilului. Așa ia naștere un răspuns cronic de stres, care poate sta la baza anxietății la copii. Iar dacă aceste tipare nu sunt conștientizate, ele pot fi transmise mai departe — nu prin cuvinte, ci prin emoții, reacții și tăceri.

Soluții și speranță: nu este niciodată prea târziu

Deși începutul vieții este esențial în conturarea răspunsului la stres, Daniel P. Keating subliniază un adevăr liniștitor: nu este niciodată prea târziu pentru schimbare. Chiar și atunci când stresul prenatal sau anxietatea la copii par să fi lăsat urme adânci, sprijinul emoțional oferit cu consecvență poate ajuta la refacerea echilibrului biologic și afectiv.

Copiii predispuși la anxietate nu sunt „defecți” sau condamnați la suferință. Cu răbdare, empatie și un mediu sigur, ei pot învăța să-și gestioneze emoțiile, să-și regleze reacțiile și să construiască relații sănătoase cu cei din jur.

În partea a doua a acestui articol, vom explora strategii concrete de sprijin emoțional, tehnici de reglare, modele de atașament securizant și idei practice pentru a echilibra provocările zilnice ale parentingului modern.

Rămâi alături de mine și descoperă cum poți deveni un pilon de siguranță pentru copilul tău, chiar și într-o lume agitată.