Într-o lume care a fost dintotdeauna haotică, oamenii au căutat – și încă mai caută – unelte care să le ofere măcar iluzia controlului. Așa apar ritualurile: gesturi aparent banale care, prin repetiție și încărcătură simbolică, devin sacre. În cadrul unei întâlniri de studiu pe tema terapiei transgeneraționale, am discutat cazul unei familii din Oltenia, unde superstițiile și gesturile ritualice reflectau nu doar tradiții locale, ci și o nevoie profundă de ordine, protecție și sens.

Acest articol este inspirat în mod direct din această întâlnire – una dintre multele pe care le avem în cadrul unui grup restrâns de terapeuți, unde împărtășim cazuri, teme, perspective și întrebări relevante. Aceste momente de reflecție colectivă nu doar că ne ajută să înțelegem mai bine complexitatea umană, ci și contribuie activ la dezvoltarea unor strategii terapeutice eficiente și sensibile la contextul cultural și familial al fiecărui client.

Compulsii colective – nu doar o problemă individuală

Când vorbim despre tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC), ne gândim la individul care verifică obsesiv dacă a închis aragazul. Dar ce se întâmplă când un sat întreg, o regiune, sau chiar o națiune întreagă își construiește comportamentul pe ritualuri compulsive? O formă culturală de TOC? Posibil. Când oamenii evită o gură de canal „pentru că aduce ghinion” sau nu se întorc din drum ca să nu „li se strice norocul”, nu mai vorbim doar de credințe folclorice, ci de compulsii colective care funcționează ca ancore anxiolitice.

Comportamentele obsesiv-compulsive nu apar doar individual, ci pot fi încurajate cultural. Poți citi mai multe despre TOC colectiv în această analiză publicată de International OCD Foundation.

Aceste compulsii colective și gesturi aparent inofensive reflectă mai mult decât frica de necunoscut – ele sunt ecouri ale anxietății moștenite. Pentru o perspectivă mai amplă asupra mecanismelor transmise între generații, poți citi și acest articol despre moștenirea transgenerațională.

Moștenirea anxietății: ce transmiți fără să știi

Ritualurile nu sunt întâmplătoare. Ele sunt o moștenire a anxietății transmise transgenerațional. Bunica nu-ți spunea doar să eviți pisica neagră – îți transmitea subtil fricile ei, ale mamei ei și ale generațiilor de dinainte. Când comportamentul devine normă socială, el nu mai e doar individual, ci devine o rețea simbolică de control. O întreagă cultură poate funcționa ca un pacient cu TOC, cu gesturi precise care „asigură” binele sau „evită” răul.

Animism simbolic și puterea gestului

Întorcerea unei oale cu fundul în sus pentru a-ți aminti ceva poate părea ridicolă. Dar nu este decât un exemplu de animism simbolic – tendința arhaică a minții umane de a proiecta sens și intenție asupra obiectelor sau acțiunilor. Oala devine un talisman. Canalul devine un portal de ghinion. Pisica, un avertisment cosmic. Toate aceste obiecte devin personaje într-un teatru inconștient în care omul joacă singur, sperând că repetiția și gestul corect vor aduce liniște.

Scrupulozitate colectivă: când morala se transformă în obsesie

Un alt fenomen ignorat: scrupulozitatea. Acel tip de TOC în care individul e obsedat de ideea că nu e suficient de „curat” moral sau religios. Dar dacă o comunitate întreagă se comportă astfel? Dacă normele devin rigide, iar nerespectarea lor aduce ostracizare sau rușine? Avem de-a face cu un TOC colectiv, unde regulile nescrise sunt respectate compulsiv pentru că „așa se face”.

De ce e important să vorbim despre asta

Aceste practici nu sunt doar curiozități etnografice, ci ferestre către psihicul colectiv. Înțelegerea lor ne ajută să identificăm modul în care frica, controlul și trauma se transmit și se normalizează în societate. Să rupem cercul nu înseamnă să ne batem joc de tradiții, ci să le înțelegem funcția și, când e cazul, să le reformulăm într-un mod sănătos.

Între moștenirea fricii și iluzia controlului

Tot ce am discutat despre aceste comportamente aparent iraționale are un sens profund. De fapt, ceea ce pare ilogic în secolul XXI a fost, la vremea lui, o formă de adaptare. Când trăiai într-un sat fără medic, fără garanții și fără explicații științifice, să scuipi în sân sau să ocolești o pisică neagră putea însemna echivalentul unei rugăciuni tăcute pentru supraviețuire. Problema apare atunci când aceste gesturi sunt perpetuate fără a fi înțelese – și astfel se transformă în compulsii colective.

Vrei un test simplu? Dacă într-o zi te surprinzi bătând de trei ori în lemn sau scuipând în sân, întreabă-te: de ce simt nevoia să fac asta acum? Ce anume încerc să controlez? Și dacă răspunsul e „pentru că altfel o să-mi meargă prost”, atunci te felicit: faci parte dintr-o lungă și onorabilă tradiție a anxietății moștenite. Bine ai venit în clubul universal al oamenilor care caută sens într-un univers care, sincer, n-a semnat niciun contract cu noi.

Eu? Mă duc să întorc oala cu fundul în sus. Poate-mi aduc aminte ce făceam înainte să fiu tras în acest vortex existențial transgenerațional.