Răstignirea contemporană 

În fiecare an, în Săptămâna Patimilor, încercăm să ne amintim. Să reconstituim în sufletul nostru drumul Crucii, suferința, trădarea, iertarea. Ne întristăm. Ne liniștim. Dar cumva, nu vedem că suntem încă parte din aceeași poveste. Cu alte haine. Cu alte cuvinte. Dar aceeași violență simbolică. Răstignirea contemporană e aceeași.

Din Golgota antică în străzile de azi

Pe vremea lui Iisus, răstignirea era o metodă de execuție. Astăzi, e o metaforă zilnică.

Astăzi, nu mai ridicăm cruci din lemn. Ridicăm acuzații. Priviri disprețuitoare. Etichete sociale. Excluderi elegante. Tăceri apăsătoare. Umilințe bine ambalate în sfaturi pioase.

Răstignirea contemporană nu are nevoie de soldați romani. Suntem suficienți voluntari dispuși să judecăm, să condamnăm și să înfingem cuvinte în sufletul altora – pentru că, nu-i așa, o facem „din dragoste creștină”.

Sadism moral în haine curate

E ușor să vezi sadismul în brutalitate. În bătăi. În crime. Dar sadismul moral este mai pervers. Se strecoară în conversațiile „bine intenționate”. În întrebările pasiv-agresive. În corectitudinea obsesivă. În „cum adică nu mergi la biserică în Postul Mare?” sau „ce înseamnă că tu nu ții post, ți-e lene să te controlezi?”

Sadismul moral își găsește un pat confortabil în religie, pentru că acolo are legitimitate. Poate spune orice, atâta timp cât se ascunde în spatele unui verset. Poate judeca pe oricine, cât timp are un sfânt în citat.

Un studiu publicat în Review of Religious Research analizează percepțiile ipocriziei în rândul indivizilor creștini și necreștini, evidențiind cum discrepanțele între afirmațiile morale și acțiunile reale pot duce la percepții de ipocrizie.

Ipocrizia religioasă: hainele de duminică și inima de piatră

Ipocrizia religioasă e atunci când omul se roagă, dar nu iubește. Când postește, dar umilește. Când merge la biserică, dar nu vede omul de lângă el. Când face milostenie pentru like-uri, dar ignoră suferința reală.

Când se spală pe mâini, exact ca Pilat, și zice: „Eu sunt curat. Eu sunt credincios. Ceilalți să se descurce.”

Acest gen de oameni răstignesc și astăzi. Nu pe cruce, ci în conștiința celor care nu se ridică la standardele lor. În rușinea celor care nu respectă ritualul. În excluderea subtilă a celor care gândesc altfel, simt altfel, cred altfel.

Pentru cei care vor să aprofundeze mecanismele psihologice care stau la baza acestui comportament abuziv ascuns în spatele evlaviei, recomand articolul „Psihopatia sadică și răspunderea socială”. Acolo explorez în profunzime cum anumite trăsături patologice – cum ar fi lipsa de empatie, cruzimea calculată și nevoia de dominație – pot fi nu doar tolerate, ci chiar validate social în contexte religioase sau instituționale. Este, din păcate, o radiografie a celor care se urcă pe piedestalul moral doar pentru a-și ascunde lipsa de umanitate.

Tu pe ce parte a crucii ești?

Există o întrebare pe care nu o punem suficient: Ce rol ai avea în Vinerea Mare, dacă ai fi acolo?

Ai fi Simon din Cirene, care ajută? Maria, care plânge? Sau ai fi în mulțime, strigând cu ceilalți: „Răstignește-L!”? Sau poate ai fi doar un spectator, cu telefonul în mână, dând scroll printre pătimirile altora fără să-ți pese.

Răstignirea contemporană nu are nevoie de tribunale. Are nevoie doar de indiferență, superioritate și câteva postări agresiv-morale.

Sunt credincios. Dar nu sunt călău.

Acesta e un mesaj pe care nu-l auzim destul:

„Da, țin post. Dar nu te voi condamna că nu o faci.”

„Da, merg la biserică. Dar nu mă simt superior pentru asta.”

„Da, cred. Dar nu sunt Dumnezeu ca să judec.”

Credința fără iubire e doar ipocrizie religioasă. E doar o mască, o uniformă. E un zid între tine și ceilalți. Și de prea multe ori, între tine și Dumnezeu.

Crucea altora nu e treaba ta

Fiecare om poartă o cruce. Unii o duc cu demnitate. Alții cad sub ea. Unii n-o mai pot duce deloc.

În loc să le dai lecții, poate ajută mai mult să le duci o bucată din drum.

În loc să le spui că „nu se roagă suficient”, roagă-te tu și pentru ei. În tăcere.

În loc să le explici cât de păcătoși sunt, adu-ți aminte cât de fragil ești și tu.

Haideți să-L lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu

Nu e treaba ta să mântuiești pe nimeni. Nu e treaba ta să evaluezi sufletele altora ca pe niște lucrări de control. E treaba ta să fii om.

Să taci atunci când nu știi.

Să iubești când ți-e greu.

Să ierți, chiar dacă ego-ul tău religios țipă că „nu merită”.

Pentru că, până la urmă, cei care răstignesc și astăzi nu sunt cei care n-au credință. Ci cei care cred că au suficientă încât s-o folosească împotriva altora.