Despre sindromul de castrare și lupta nevăzută pentru putere în cuplu

Femeia dominantă în cuplu nu este un mit contemporan, ci o realitate care rescrie echilibrul afectiv și puterea în relațiile moderne. Ce pierdem când luptăm pentru control?

Trăim vremuri în care femeile nu mai sunt doar partenere egale în muncă alături de bărbați; ele devin lideri, factori decizionali, uneori chiar susținătorii financiari principali în familie. E o schimbare remarcabilă și necesară, dar care vine cu propriile provocări. În acest context, dinamica de putere în cuplu se reconfigurează, iar rolurile tradiționale se rescriu. Relațiile devin terenuri sensibile, în care echilibrul poate fi perturbat de tensiuni subtile, dar profunde.

Mi-am amintit recent de conceptul freudian – „femeie castratoare” – un termen intens, încărcat de semnificații, dar surprinzător de actual în cuplurile moderne. Freud asocia această figură simbolică cu anxietatea masculină, o femeie percepută ca diminuând autoritatea și valoarea partenerului. Deși își are originea în psihanaliza clasică, această idee se regăsește astăzi într-o altă formă: atunci când femeia dominantă în cuplu devine expresia unei puteri greu de integrat într-un parteneriat afectiv egal. În astfel de cazuri, se reactivează ceea ce psihanaliza a numit cândva sindromul de castrare – nu ca realitate, ci ca frică, proiecție și dezechilibru relațional.

Când el tace și ea conduce: ecoul unei puteri care rănește roluri

În trecut, femeile erau privite ca stâlpi ai familiei – responsabile cu îngrijirea copiilor, gospodăria și menținerea echilibrului emoțional. Astăzi, aceste așteptări tradiționale coexistă cu presiunile tot mai mari din sfera profesională. Multe femei ocupă funcții de conducere, câștigă mai mult decât partenerii lor și petrec ore nesfârșite în birouri sau în întâlniri, construindu-și cariere de succes. Această tranziție generează adesea o dinamică de putere în cuplu care poate deveni tensionată, mai ales când bărbatul simte că rolul său este pus sub semnul întrebării.

Această transformare afectează nu doar relația, ci și identitatea femeii. Nivelurile crescute de cortizol (hormonul stresului) și testosteron (asociat cu lupta și competiția) pot conduce la o atitudine mai asertivă, directivă, uneori autoritară. În acest context, femeia dominantă în cuplu nu mai e percepută ca „doar cicălitoare”, ci ca o luptătoare care își asumă controlul nu doar în carieră, ci, uneori, și în viața de familie. Iar pentru unii bărbați, această inversare de roluri activează, la nivel simbolic, ecouri inconștiente ale sindromului de castrare – o frică arhaică de pierdere a puterii și valorii proprii.

Dinamicile de castrare simbolică

Atunci când femeia devine figura dominantă în cuplu, apare riscul ca bărbatul să se simtă emasculat, invalidat sau exclus din rolurile pe care le considera definitorii. Dacă este constant criticat, iar contribuția sa este minimizată, sentimentul de inadecvare poate duce la resentimente și la o retragere emoțională profundă. Aceste situații reactivează, adesea, o dinamică de putere în cuplu în care bărbatul se simte lipsit de autoritate și de valoare personală – o formă contemporană, simbolică, a ceea ce psihanaliza a numit sindromul de castrare.

Un exemplu din cabinet mi-a readus în minte această dinamică subtilă. O pacientă cu o funcție executivă într-o bancă mi-a povestit cum, într-o perioadă extrem de aglomerată, i-a cerut partenerului să preia toate responsabilitățile casnice și parentale. Într-un moment de frustrare, când a descoperit frigiderul gol, l-a acuzat dur că „nu e bun de nimic” și că „nu poate conta pe el”. Fără să realizeze, în acel moment și-a transformat soțul într-o figură lipsită de valoare. În loc să exprime neputința ei cauzată de stres și suprasolicitare, a proiectat asupra lui nemulțumirea și nevoia de control pierdut. Aceasta este una dintre manifestările prin care femeia dominantă în cuplu poate involuntar invalida și dezechilibra relația.

Dezechilibre în dinamica de putere în cuplu: când reacțiile devin apărare

Când bărbatul se simte castrat simbolic – adică lipsit de recunoaștere, subminat în eforturile sale sau ignorat în rolul său – apar frecvent două reacții dominante, ambele distructive pentru relație și pentru echilibrul emoțional al partenerilor.

1. Retragerea emoțională

Unii bărbați aleg să evite conflictele și se retrag treptat, emoțional și practic. Își reduc implicarea, devin tăcuți, absenți, într-un gest de autoprotecție. Însă această retragere întărește convingerea femeii că este „singură în tot” și alimentează, fără intenție, o dinamică de putere în cuplu în care controlul se concentrează într-o singură parte.

2. Furia reactivă

Alți bărbați reacționează prin defensivă, iritare sau chiar izbucniri de furie. Într-o încercare de a-și reafirma poziția, își impun prezența într-un mod rigid sau agresiv. Această reacție nu face decât să amplifice tensiunea și să accentueze percepția unei lupte pentru control.

Ambele răspunsuri – retragerea și furia – mențin un ciclu de invalidare reciprocă, în care femeia dominantă în cuplu devine simbolul unei presiuni continue, iar bărbatul, o prezență tot mai distantă sau ostilă. Rezultatul este o relație din ce în ce mai dezechilibrată, în care conectarea autentică este înlocuită de tensiune, reproș și alienare emoțională.

Când reacțiile devin apărare, iar cuplul devine câmp de luptă, nu mai e vorba despre cine are dreptate, ci despre cine mai rămâne prezent. Mai multe despre cum influențează distribuția puterii echilibrul într-un cuplu poți citi în acest articol publicat în Psychology Today, care explorează pe larg relația dintre control, atașament și conflict.

Puterea feminină între echilibru și sindromul de castrare

Conceptul freudian de „femeie castratoare” nu mai este doar o teorie abstractă, ci devine o oglindă pentru dinamica de putere în cuplu din relațiile moderne. Femeile de astăzi sunt luptătoare – în carieră, în familie, în propriile bătălii interioare – dar această forță nu ar trebui să excludă conectarea, empatia și respectul reciproc. Echilibrul dintre afirmare și vulnerabilitate, dintre autonomie și atașament, devine esențial pentru o viață trăită cu sens.

Femeia dominantă în cuplu, atunci când nu-și uită latura hrănitoare, devine un sprijin puternic, nu o sursă de dezechilibru. În procesul afirmării de sine, este esențial ca femeia să rămână conectată cu rolul ei de mamă – o relație care nu poate fi delegată fără pierderi afective. Timpul oferit copilului, prezența autentică, stabilitatea emoțională – toate acestea sunt elemente esențiale pentru dezvoltarea copilului și pentru împlinirea profundă a mamei.

Succesul profesional și personal pot coexista. Însă adevărata putere feminină nu stă doar în control sau în reușite vizibile, ci în capacitatea de a ține împreună cele două lumi – cariera și intimitatea, autoritatea și blândețea, lupta și grijă. În această integrare, femeia nu este nici „castratoare”, nici „sacrificată” – ci completă.

O femeie este cu adevărat puternică atunci când nu uită să fie și blândă. Nu pentru că i se cere, ci pentru că a ales să nu-și piardă inima în luptă.

Pentru o înțelegere mai profundă a modului în care se formează aceste tipare relaționale încă din copilărie, îți recomand articolul despre transmiterea atașamentului între generații.