Pregătești mâncarea preferată a unui om care a murit. Ai grijă să fie făcută cum îi plăcea lui. Cauți o fotografie în care îl recunoști: poate că râde strâmb, poate că se uită în altă parte. Fotografia aceea îți amintește cum era să-l ai prin preajmă. Încă îi știi gusturile. Încă ai putea să-i pregătești cafeaua sau micul dejun fără să-l întrebi cum le preferă.

În Mexic, în familiile care păstrează tradiția Dia de los Muertos, asemenea gesturi alcătuiesc pregătirea unei vizite. Sărbătoarea are ca repere centrale zilele de 1 și 2 noiembrie, iar credința care o susține vorbește despre revenirea temporară a celor decedați printre ai lor. Acasă se pregătește un loc pentru cineva a cărui absență a schimbat deja viața tuturor. Iar dorința de a-l revedea supraviețuiește certitudinii că a murit. Gândul că despărțirea este definitivă se lovește de această dorință care continuă să caute o posibilitate de întâlnire.

Când fiul meu era foarte mic și a murit prima noastră pisică, Suzi, îmi spunea: „Mi-este dor de Suzi, când vine Suzi acasă?”. Îi răspundeam că Suzi nu mai vine. „Niciodată nu o să o mai vedem?” I-am spus că da sau posibil după ce vom muri. Răspunsul lui a fost: „Atunci vreau să mor. Când pot sa mor?” În conversația aceea, speranța reîntâlnirii căpătase o consecință pe care răspunsul meu nu o luase în calcul. Cuvintele despre o viață de apoi deschiseseră, pentru el, o posibilitate concretă de a ajunge din nou la Suzi.

Dorința reîntâlnirii poate ajunge să se însoțească de gândul propriei morți, iar o asemenea suferință are nevoie să fie auzită și sprijinită. Privită psihologic, Dia de los Muertos oferă un cadru ritual acestei dorințe: cei vii pregătesc întoarcerea celor pe care îi plâng. În multe povești cu fantome, revenirea mortului tulbură casa și îi înspăimântă pe cei rămași. Aici, familia îi pregătește primirea. Îl cheamă, îi luminează drumul, îi pune mâncarea pe masă. Sărbătoarea face loc fanteziei de a-l mai avea o dată acasă, în mijlocul vieții care a continuat atât de greu fără el.

Cum te pregătești de ziua morților

În centrul sărbătorii se află ofrenda, altarul pe care familia așază darurile pentru cei așteptați. Un pahar cu apă, pentru setea de după drum. Lumânări care să le lumineze calea. Mâncarea preferată și obiecte legate de viața lor. În explicațiile tradiționale ale acestor gesturi, sufletul sosește după o călătorie și are nevoie de o primire, una specială. 

E ușor să treci cu privirea peste o farfurie pusă lângă o fotografie. Să te oprești asupra ei înseamnă să observi câtă cunoaștere intimă presupune. Cineva ține minte o preferință pe care un străin n-ar avea de unde s-o știe. Poate că, dintre toți cei adunați, numai o singură persoană mai știe cum trebuia pregătită mâncarea aceea. Aici apare o vulnerabilitate aparte a doliului. Odată cu un om, pierdem și o parte din lumea pe care o împărțeam cu el. Cine mai înțelege aluzia? Cui îi mai povestești o întâmplare fără să reiei totul de la început?

Florile de cempasúchil, din specia Tagetes erecta, pot alcătui un drum de petale galbene sau portocalii până la altar. În tradiție, culoarea și mirosul lor îndrumă sufletele spre casă. Privit din afară, traseul pare o decorațiune. Pentru familia care îl pregătește, el poate exprima grija ca cel așteptat să găsească drumul. O grijă foarte omenească, dusă până acolo unde mâinile nu mai pot ajunge.

Pe altar poate fi pusă și pan de muerto. Pâinea are variante regionale, inclusiv forme umane; cea rotundă, cu ornamente care amintesc de oase, este doar una dintre ele. Frământarea și coacerea adaugă timp și muncă pregătirii. Oare realizăm mereu că înainte să fie privit, acel altar a fost făcut cu efort si dor de cineva?

De unde vine acest ritual?

Sărbătoarea de astăzi poartă urmele unei istorii în care credința s-a întâlnit cu puterea. Popoarele mesoamericane aveau propriile practici sau ritualuri funerare și concepții despre morți înainte de cucerirea spaniolă. Datele de 1 și 2 noiembrie provin din calendarul catolic european. Colonizarea și evanghelizarea au schimbat profund viața comunităților indigene. 

Ponderea diferitelor moșteniri este încă discutată de cercetători. UNESCO descrie îmbinarea riturilor prehispanice cu sărbătorile catolice; unele studii publicate de Institutul Național de Antropologie și Istorie din Mexic pun mai mult accent pe originea europeană a practicilor actuale. În spatele imaginilor pe care le recunoaștem astăzi se află secole de adaptări și conflicte. O tradiție poate păstra urmele unei lumi chiar și după ce acea lume a fost obligată să se schimbe.

Mai există o legătură pe care fotografiile cu fețe pictate o arată prea puțin. Perioada sărbătorii coincide cu încheierea ciclului anual de cultivare a porumbului. În unele comunități indigene, strămoșilor li se atribuie puterea de a influența recolta și prosperitatea familiei. Hrana oferită lor aparține unei relații de reciprocitate, în care respectul se însoțește cu îndatoriri și, uneori, cu teamă.

Această dimensiune complică imaginea convenabilă a unei sărbători exclusiv vesele. În relația cu cei morți pot încăpea afecțiunea și obligația. Poți simți recunoștință pentru ce ai primit și neliniște în fața a ceea ce crezi că datorezi. Relațiile dintre generații au rareori simplitatea pe care le-o dăm sau o vedem în fotografii.

Un schelet îmbrăcat după ultima modă

La Catrina, scheletul elegant devenit emblemă a sărbătorii, are o istorie modernă și o ironie socială cât se poate de vie. José Guadalupe Posada a creat Calavera Garbancera la începutul secolului XX, satirizând pretențiile celor care își disprețuiau originea mexicană în dorința de a părea europeni. În muralul său din 1947, Diego Rivera i-a dat reprezentarea întregului corp și numele sub care o cunoaștem astăzi.

O pălărie pretențioasă așezată pe un craniu spune destul de multe despre importanța pe care ne-o dăm. Rangul și averea pot impresiona asistența; scheletul pare greu de impresionat. În această imagine, moartea are libertatea de a lua peste picior o ordine socială pe care cei vii o tratează cu mare seriozitate. 

Același spirit apare în calaveras literarias, versuri satirice care îi imaginează pe oameni încă în viață în împrejurările propriei morți. Râsul face loc observațiilor care, spuse pe un ton solemn, ar stârni poate mai multă împotrivire. Din asemenea forme de umor nu putem deduce cât de ușor își trăiește cineva propria pierdere. Un om poate glumi despre moarte dar asta nu înseamnă că nu va suferi cumplit după mama lui.

Darurile mici pentru copiii care au murit

Există și altare pentru copiii decedați, numiți în tradiție angelitos. În unele comunități, darurile se pregătesc în miniatură: pâini mici, dulciuri și jucării. Se folosesc flori și lumânări albe, asociate cu puritatea. O jucărie așezată acolo evocă o viață care ar fi trebuit să mai aibă timp. Este unul dintre locurile în care privirea grăbită asupra sărbătorii se oprește. În acest spațiu pot exista culoare, credință și o durere pe care nimeni n-o poate îmblânzi la comandă.

Pentru un părinte, moartea copilului înseamnă și pierderea unui viitor pe care începuse deja să și-l imagineze. Când copilul moare foarte mic, rămân dureros de multe lucruri care nu au apucat să se întâmple. Părintele continuă să înainteze în vârstă, în timp ce copilul rămâne, în amintire, la aceeași vârstă. Aniversările și întâlnirile cu alți copii îi amintesc și de cel care ar fi putut să devină. Uneori, durerea se însoțește de vinovăția de a nu-l fi putut proteja, chiar și atunci când nimic din ceea ce ar fi făcut nu ar fi schimbat deznodământul.

Pregătirea unui altar aduce părintele din nou în apropierea acestei răni. Alegerea unei fotografii sau a unei jucării cere să atingă lucruri care încă păstrează urmele copilului. În același timp, ritualul îi oferă un loc în care să vorbească despre el și să-i rostească numele în fața unor oameni dispuși să asculte. După ce ceilalți s-au întors la viețile lor, părintele încă rămâne cu gândul la copilul său.

Prezența acestor ritualuri ne cere prudență când spunem că o cultură a acceptat moartea. Comunitățile au feluri de a o reprezenta și de a-i răspunde. Fiecare familie rămâne însă cu propria pierdere, iar fiecare părinte cu ceea ce înseamnă pentru el obiectele pregătite pe altar.

Relația continuă să pună întrebări

În psihologia doliului, continuing bonds desemnează păstrarea unei legături interioare cu persoana decedată. Amintirile, gesturile făcute în numele ei sau valorile primite de la ea pot participa la această relație transformată. Cercetările arată că legătura poate aduce alinare dar și suferință, în funcție de felul în care este trăită și de context. 

O asemenea perspectivă lasă loc unei experiențe pe care mulți oameni o cunosc: viața merge înainte, iar relația cu cel mort continuă să pună întrebări. Ce ar fi crezut despre alegerea mea? Cum ar fi fost să mă vadă acum? Unele întrebări încălzesc o amintire. Altele păstrează o judecată de care ne este greu să ne desprindem. Vii cu vii, morții cu morții.

Din perspectiva relațiilor de familie, comemorarea poate deschide și povești mai puțin comode. Cineva a fost iubit și a făcut rău. A oferit sprijin, dar a cerut supunere. A avut o viață grea și le-a făcut-o grea și altora. Moartea lui poate lăsa în urmă sentimente care se contrazic, iar o fotografie frumoasă nu le rezolvă.

Morții pe care îi cunoaștem din poveștile altora

Poți să nu-ți fi cunoscut bunica și să simți, totuși, că trebuie să fii la fel de puternică precum se spune că a fost ea. N-ai văzut-o trecând prin greu. Ai auzit însă, de mică, cât a dus și cât de rar s-a plâns. Cu timpul, povestea ei poate ajunge un criteriu după care îți judeci propria oboseală.

Pe unii dintre înaintașii noștri îi întâlnim astfel: în amintirile altora. Primim o fotografie împreună cu o interpretare a vieții lor. Cineva ne spune ce fel de oameni au fost, ce au sacrificat și ce ar fi trebuit să învățăm din alegerile lor. Ajungem să avem sentimente față de persoane cu care nu am schimbat niciodată un cuvânt.

În terapia sistemică, Murray Bowen a descris transmiterea între generații a unor tipare emoționale și relaționale. Ele se păstrează și se modifică prin felul în care membrii familiei răspund unii la alții. Poveștile despre înaintași pot participa la acest proces atunci când devin repere despre ce este permis, admirabil sau rușinos în familie.

Bunicul povestit mereu ca un om care a salvat pe toată lumea poate deveni un model de generozitate. Un nepot se poate simți însă vinovat de fiecare dată când nu reușește să ajute. Povestea unei femei care a rămas într-o căsnicie grea, spusă cu admirație pentru puterea ei de a îndura, poate apăsa asupra unei descendente care se gândește să plece. Sunt moduri în care putem citi o poveste de familie, iar sensul ei se poate schimba de la o generație la alta.

Mai există o întrebare: cine a spus povestea? Mama îl evocă pe tatăl ei din locul fiicei care a fost. Fratele lui ar putea să povestească alte întâmplări. Versiunile lor pot păstra adevăruri diferite despre același om. Un copil care aude o singură versiune are puține posibilități să vadă ce a rămas în afara ei.

În lucrul transgenerațional, o genogramă poate deschide asemenea întrebări. Ce știm despre omul acela și de unde știm? Ce însemna viața lui în împrejurările de atunci? Ce calitate a lui ne sprijină astăzi și ce așteptare simțim că vine odată cu ea? Explorarea poate aduce mai multă libertate în felul în care ne raportăm la poveste.

Conceptul de diferențiere, din teoria lui Bowen, privește capacitatea de a rămâne în relație cu ceilalți și de a-ți păstra propriile convingeri și alegeri. Putem duce mai departe generozitatea bunicii și ne putem da voie să ne odihnim, chiar dacă ea a muncit până la epuizare? Îi putem înțelege sacrificiul fără să ne construim viața în jurul obligației de a-l repeta?

Un altar sau o vizită la mormânt poate deveni locul în care aceste povești sunt spuse din nou. Pentru copilul care ascultă, omul din fotografie capătă un chip omenesc atunci când află și ce îi plăcea, de ce se temea sau ce nu a reușit să facă. O viață povestită cu asemenea nuanțe lasă mai mult loc vieților care vin după ea.

Luminația din Ardeal și pomenirea celor dinaintea noastră

Cine a mers de Luminație într-un cimitir din Ardeal poate găsi ceva familiar în pregătirile din Mexic. Și aici se curăță mormintele, se aduc flori și se aprind lumânări. Familiile se întorc la locurile în care sunt îngropați cei apropiați. În multe comunități din Transilvania, Banat și Maramureș, începutul lui noiembrie are această întâlnire trecută în calendar. 

Există și o legătură istorică: în calendarul romano-catolic, 1 noiembrie este sărbătoarea Tuturor Sfinților, iar 2 noiembrie este dedicat pomenirii credincioșilor răposați. De acest calendar se leagă atât Luminația, cât și o parte din istoria Dia de los Muertos. În Ardeal, obiceiul a fost preluat, cu adaptări locale, de comunități de confesiuni diferite.

În tradiția ortodoxă românească, zilele de Moși și parastasele au propriul cadru de rugăciune pentru cei adormiți. Coliva și alimentele sunt aduse la biserică și împărțite spre pomenirea lor. Darul ajunge la un om viu în numele cuiva care a murit. Prin acest gest, numele celui absent intră din nou într-o întâlnire dintre oameni.

Sensurile religioase ale acestor ritualuri sunt distincte. Privite din perspectiva relațiilor de familie, ele oferă însă ocazii asemănătoare de a aduna generațiile în jurul unei amintiri. Un adult îi poate arăta unui copil unde este îngropată străbunica. De aici poate începe o poveste despre casa ei, despre o alegere grea sau despre felul în care a ținut familia împreună.

În terapie, vrem să aducem lumina prin a afla și ce se întâmplă când povestea se încheie. Copilul pleacă de acolo cu sentimentul că aparține unei familii sau cu obligația de a-i repara trecutul? Își poate cunoaște înaintașii și le poate vedea limitele? Când aprindem o lumânare se adună deseori atât dorul pentru cel mort cât și vinovăția celui care a rămas. O conversație poate începe tocmai pentru a le deosebi.

Dia de los Muertos un ritual psihologic despre moarte

În Huasteca, sărbătoarea Xantolo cuprinde dansuri, măști și schimburi de ofrande între vecini. Pregătirea poate începe încă din iunie, cu semănarea florilor. Încheierea ciclului ceremonial ajunge până la 1 decembrie, când sunt desfăcute arcurile de trestie de zahăr. Primirea are un timp al ei, iar despărțirea are și ea gesturile ei.

Psihologic, putem vedea aici o corespondență cu alternanța descrisă de Margaret Stroebe și Henk Schut: între apropierea de durerea pierderii și preocupările prin care reorganizăm viața de zi cu zi. Modelul lor include și nevoia de răgaz față de suferință. Ritualul poate oferi un cadru pentru această mișcare; felul în care îl trăiește fiecare om rămâne personal.

La sfârșit, rămâne ceva foarte concret. Pentru câteva zile, cineva a avut timp să caute fotografia. Altcuiva i s-a povestit întâmplarea pe care n-o știa. Un copil a aflat cine era omul al cărui nume îl poartă. Înainte ca masa să fie strânsă, povestea a mai trecut o dată de la un om la altul.

Dia de los Muertos rămâne o tradiție practicată și reinterpretată de oameni. Pentru a o înțelege, merită să privim dincolo de imaginile sale cele mai circulate și să aflăm mai multe despre cine pregătește ofranda, pentru cine și în ce împrejurări. Acolo apar diferențele dintre o sărbătoare văzută din afară și un ritual care are un loc aparte in fiecare an din viață.

O farfurie pregătită pentru cineva care a murit rămâne un gest dureros nu doar o pomană. Nimeni nu se va așeza pe scaun în felul în care o făcea acea persoană. Nicio privire nu te va vedea cu aceiași ochi. Cei rămași pot să-și spună ce își amintesc, să descopere detalii pe care nu le știau și să păstreze câte ceva din viața pe care au împărțit-o. Aici se află ceva ce imaginile spectaculoase ale sărbătorii lasă uneori în umbră: cât de concretă poate rămâne amintirea unui om.

Casele noastre păstrează și urmele animalelor care au trăit în ele. Încă te uiți spre locul în care dormeau. Pentru o clipă, un zgomot cunoscut te face să întorci capul. Absența lor se simte identic cu pierderea unui om. Mi se pare necesar să putem vorbi despre doliul după moartea animalelor. Să recunoaștem o durere căreia mulți îi găsesc prea repede o măsură și un termen de încheiere. Mă gândesc că și ritualurile noastre au nevoie să cuprindă aceste legături, așa cum cimitirele pentru animale le oferă celor rămași un loc în care să se întoarcă.

În familia noastră, simțim nevoia ca în noaptea de 31 octombrie să aprindem o lumânare pentru pisicile care au trăit alături de noi: Bulgăraș, Suzi, Igor și, cel mai recent, Tobias. Rostindu-le numele, îmi amintesc cu un fior și cine eram eu pe vremea când le aveam aproape. Si cât de vremelnic e totul. Ziua Morților sau a pomenirii lor are un loc și în casa familiei noastre. Cei care vin după noi vor afla că unele ființe au făcut parte din familie și or să apară în arborele genealogic.

Dia de los Muertos exprimă o nevoie pe care o recunoaștem în ritualurile multor culturi: în fața unei pierderi definitive, căutăm un loc simbolic în care să-i reîntâlnim pe cei dragi și din care să ne putem întoarce la propria viață, purtând cu noi amintirea lor.