Dacă aș fi pentru o zi președinte sau: despre cei care cred că ar putea conduce lumea din sufragerie

De-a lungul timpului, am observat ceva fascinant: în această țară, dar nu numai, există un număr surprinzător de mare de oameni care trăiesc cu fantezia sinceră că, dacă ei ar fi președinte — fie și pentru o singură zi — ar schimba totul. Imediat. Fără întârziere. Și, bineînțeles, mult mai bine decât oricine altcineva a făcut-o vreodată.

A fi președinte pare, din afară, un joc de voință și ambiție: vrei ceva, decizi, faci. Simplu. Dacă nu se întâmplă nimic, înseamnă că n-ai vrut destul sau că nu ți-a păsat. Asta e logica publică, împachetată în furie, suspiciune și teoria clasică „sigur are pile și de-aia a ajuns acolo, nu pentru că știe ceva”.

Dar ce ignoră toți acești mini-președinți de cafenea este realitatea: dinăuntru, lucrurile nu sunt nici simple, nici line. Dinăuntru, fiecare decizie e prinsă într-un hățiș birocratic, tehnic, politic, legal și uneori chiar uman — pentru că da, oamenii nu sunt algoritmi care execută ordine, ci variabile imprevizibile cu opinii, limite și interese proprii.

Această fantezie colectivă — că „eu aș fi făcut mai bine” — apare peste tot. Nu contează dacă e vorba de autostrăzi, educație, sănătate sau pavele. Oameni care n-au nicio pregătire în domeniu, sau au una care nu are legătură cu subiectul, emit păreri ferme și definitive despre cum ar fi trebuit să se facă. De parcă au testat planuri de guvernare în pauza de masă, între o supă instant și un clip de pe TikTok.

Mi-a amintit de perioada când fiul meu, pe atunci în clasa pregătitoare, îmi spunea cu toată seriozitatea că el o să fie președinte. Nu primar, nu ministru. Direct președinte. Voia să repare lucrurile vechi din oraș, să reducă zgomotul mașinilor, să regleze viteza lor pe străzi. „Cu ce?”, îl întrebam eu. „Cu bani.” „De unde faci rost de bani?” „O să-i pun pe oameni să dea.” „Și de ce ți-ar da?” „Păi… o să-i oblig.” „Ți-ar plăcea să te oblige cineva pe tine să dai bani?” „Nu…”

Așa discutam zilnic, în drumul de la școală. El venea cu soluții magice, eu îl întrebam „cum”. Și în fiecare zi, răspunsurile se schimbau. Uneori voia să dea amenzi. Alteori voia să ia bani de la bogați. Uneori voia să folosească banii din pușculița lui. Învăța, încet-încet, că nu e suficient să vrei să schimbi lucrurile. Trebuie să știi cum, să poți efectiv să o faci și să înțelegi consecințele fiecărui pas.

Și, din păcate, fiul meu de 6 ani era mai deschis la învățare și mai atent la implicațiile deciziilor decât mulți adulți care se bat cu pumnul în piept că „ei ar fi făcut mai bine”.

Fenomenul „eu aș fi făcut mai bine” sau: cum să conduci o țară cu zero informații și foarte multă siguranță de sine

Există o specie aparte de om, care a evoluat mult mai repede decât restul populației. E genul de individ care știe exact cum să se construiască un drum, deși n-a ținut niciodată în mână un plan cadastral. Știe cum să funcționeze o școală, deși a terminat liceul mai mult pe bază de prezență. Știe ce trebuie să facă președintele, primarul, ministrul, constructorul de poduri, educatorul, arhitectul urban, epidemiologul, meteorologul și – dacă mai rămâne timp – știe și rețeta secretă de shaorma perfectă.

Îi recunoști ușor. Îi vezi zilnic pe rețelele sociale, în stația de autobuz, la televizor, comentând online la articole pe care nu le-au citit. Sunt aceia care știu exact ce ar fi trebuit făcut, doar că din păcate nimeni nu i-a ales pe ei. Încă.

Și e fascinant cât de multă certitudine poate exista într-o astfel de ignoranță. Nu spun „nu știu”, nu spun „nu mă pricep”, ci declară cu tărie că „se putea face altfel”. Cum? Nu contează. Ei simt. Și în epoca post-adevăr, simțirea bate și logica, și expertiza.

E ca și cum ai merge la doctor și ai spune: „Nu cred că am apendicită. Eu zic că e o problemă cu aerul. Am simțit eu.” Iar când doctorul îți spune că trebuie să te opereze, îi răspunzi: „Nu se putea trata cu ceai de mușețel? Bunica așa făcea.”

În societate, acest reflex devine o formă de sport național. Trecem pe lângă un șantier și avem deja concluziile trase: „De ce pun pavelele așa? Eu le-aș fi pus în romb.” „Ce e cu pomii ăștia? Eu i-aș fi plantat în spirală, să fie feng shui.” „Trotuarul ăsta e prea lat. N-are rost. Eu îl făceam cu un metru mai îngust și mai băgam două locuri de parcare.” Ai zice că avem o rezervă secretă de arhitecți urbanistici în fiecare bloc.

Dar poate cel mai grav e când părerismul ăsta se transferă în zone esențiale: educație, sănătate, guvernare. Fiecare are idei despre cum ar trebui să fie școala, fără să fi intrat vreodată într-o clasă ca adult responsabil. Fiecare știe ce trebuie să facă președintele într-o criză economică, fără să fi înțeles vreodată ce este un buget public. Pentru că parcă nu e așa greu, nu?

E greu. E foarte greu. Dar în bula opiniei gratuite, totul e simplu. Se uită complexitatea, se ignoră realitatea și se cultivă ideea că dacă eu aș fi fost acolo, ar fi mers totul ca uns. Nu contează că habar n-am cum funcționează nimic. Eu simt că aș fi făcut mai bine. Și asta e tot ce-mi trebuie.

Despre lipsa de empatie față de complexitate sau: cum să reduci o lume întreagă la nivelul înțelegerii tale limitate

Există un lucru care se pierde tot mai mult în conversația publică: empatia față de complexitate. Într-o epocă în care se cere totul „clar”, „simplu”, „pe scurt”, oamenii devin tot mai grăbiți să judece, să eticheteze și să înțeleagă superficial, pentru că n-au timp (sau chef) să se gândească la ce înseamnă cu adevărat să iei o decizie dificilă.

Să luăm, de exemplu, profesia de medic. Câți nu au spus: „E un medic prost, că m-a chemat de trei ori la analize. De ce nu mi-a făcut tot din prima?” Sau: „L-am întrebat ceva și a zis că se mai consultă cu un coleg. Aha! Deci nu știe, l-am prins!” Sau: „Am fost la un doctor care mi-a zis una, apoi la altul care mi-a zis alta. Deci habar n-au.”

Această judecată simplistă ignoră complet realitatea din spate. Nu toți pacienții sunt manuale ambulante. Simptomele pot fi vagi, contextul poate fi complicat, corpul uman nu e o mașină de spălat cu butoane standard. A pune un diagnostic corect înseamnă să iei în calcul variabile, istorii medicale, factori de risc, analize care pot sau nu pot fi concludente. Înseamnă să ai dubii. Să întrebi. Să verifici.

Iar atunci când un medic cere părerea altui medic, nu e pentru că e incompetent. E pentru că știe ce NU știe. Pentru că știe că nu e infailibil. Pentru că vrea să confirme ceva, să verifice, să asigure pacientul că tot ce se poate face se face. Dar în cultura opiniilor ușoare, îndoiala devine slăbiciune. Colaborarea devine semn de incompetență.

E exact același mecanism și în politică, administrație, educație. Oricine cere timp să înțeleagă, oricine analizează în loc să decidă instant e „ineficient”. Oricine se sfătuiește e „nesigur pe el”. Oricine greșește e „prost”.

Dar oamenii care gândesc profund știu un lucru esențial: nu există decizii perfecte. Nu există alegeri fără compromis. Nu există soluții simple la probleme complexe. Și mai ales, nu există supereroi care știu tot și nu greșesc niciodată. În afară de tine, bineînțeles, că tu ai fi făcut mai bine de la bun început.

Aceasta e drama gândirii moderne reduse la alb și negru: realitatea e plină de nuanțe, dar noi ne simțim mai bine dacă o simplificăm brutal. Nu ne interesează câți ani de studii are un medic, câte decizii grele a luat un lider, ce echipe are în spate un proiect. Ne interesează doar prima impresie, rezultatul imediat, reacția personală. Dacă nu am înțeles ce a făcut, înseamnă că a greșit. Dacă nu mi se pare logic, înseamnă că e prost.

Adevărul? Oamenii care știu cu adevărat cât de mult nu știu sunt, de obicei, cei mai bine pregătiți să decidă. Și, ironic, cei mai disprețuiți de către cei care „știu” totul, fără să fi înțeles vreodată ceva cu adevărat.

Ce înseamnă, de fapt, să fii președinte sau: visul de a comanda totul, fără să te lovești de nimic

Să fii critic e ușor. Poți s-o faci de pe canapea, cu punga de chipsuri în brațe și cu telefonul în mână. Să fii lider e greu. Adevăratul leadership nu înseamnă doar decizie, ci și asumare. Nu înseamnă doar să ai o viziune, ci să o traduci în realitate — cu tot ce presupune asta: compromisuri, birocrație, oameni care te trag înapoi, contexte care nu țin cont de dorințele tale nobile.

Dacă tot ne place să ne imaginăm, măcar pentru o zi, în scaunul de președinte, poate ar fi util să visăm și partea mai puțin strălucitoare a funcției. Aia care nu apare în postările virale. Aia în care semnezi, dar nu știi dacă mâine o să fii acuzat că ai greșit. Aia în care trebuie să alegi între două variante proaste, pentru că una bună nu există. Aia în care nu dormi noaptea, nu pentru că ai conștiința încărcată, ci pentru că știi că orice decizie va fi demontată public de oameni care n-au înțeles nici întrebarea.

Să fii președinte nu e un titlu de glorie, ci o povară — dacă îl tratezi cu seriozitate. Și da, poate că după o singură zi în acel scaun, mulți dintre cei care au spus cu lejeritate „eu aș fi făcut mai bine” ar coborî din el cu altă atitudine. Poate mai puțină aroganță. Poate mai multă empatie. Poate un pic de tăcere în fața complexității.

Și poate că ăsta e și mesajul întregului exercițiu: că nu e despre cine conduce, ci despre cât de puțin suntem dispuși să înțelegem cum se conduce. Că suntem o societate care cere rezultate rapide, dar nu are răbdare pentru procese lente. Care vrea reformă, dar fără să se schimbe. Care cere lideri perfecți, dar i-ar distruge în cinci minute, dacă n-ar livra exact fantezia colectivă a fiecărui individ.

Poate de aceea merită, din când în când, să ne imaginăm cum ar fi să fim pentru o zi președinte. Nu ca să demonstrăm că am fi mai buni, ci ca să ne dăm seama cât de complicat e, de fapt, să fii acolo. Și cât de puțin știm despre lumea reală, atunci când o privim doar prin filtrul frustrării și al certitudinilor noastre neșlefuite.

Dacă aș fi pentru o zi președinte, probabil n-aș rezolva nimic spectaculos. Nu aș construi autostrăzi într-o noapte, nu aș eradica corupția cu o simplă postare pe Facebook și nu aș da o lege magică să se schimbe totul până dimineață. Dar știu sigur că aș avea parte de o experiență pe care foarte mulți o subestimează cu o siguranță de invidiat: aceea de a fi judecat de o mulțime de specialiști în nimic, care știu exact cum ar fi trebuit să fie totul, doar pentru că li se pare. Trăim într-o lume unde opinia bate competența și unde fiecare trotuar nou e analizat ca o lucrare de doctorat, de către oameni care n-au pus niciodată o bordură, dar știu precis că e greșită. Dacă aș fi președinte, poate primul lucru pe care l-aș face ar fi să trag o linie între critică legitimă și simpla vanitate de a te crede mai deștept doar pentru că ai timp să comentezi.