Am ținut de curând un atelier într-o clasă de a V-a, unde i-am provocat pe copii să spună ce apreciază la colegii lor. Aproape toate răspunsurile au gravitat în jurul aceleiași idei: „E amuzant.” „Face glume bune.” „Râde mult și mă face și pe mine să râd.” Niciun copil nu a spus: „E sincer.” „Mă ajută când îmi e greu.” „Nu mă vorbește pe la spate.” Dar atunci când gluma nu e împărtășită, când unul râde și altul se strânge din umeri, amuzamentul se transformă în altceva. Uneori chiar în bullying.

A fost o revelație amară. La această vârstă, râsul nu e doar expresia bucuriei – e un test de apartenență. O formă de influență. O armă subtilă. Și, de multe ori, un mecanism prin care se stabilesc ierarhiile invizibile dintr-o clasă.

De ce este amuzamentul atât de important la această vârstă

Dacă în copilăria mică totul gravita în jurul jocului, în preadolescență apare o schimbare subtilă, dar esențială: copiii încep să se observe unii pe alții. Nu mai e vorba doar de „ce joc jucăm”, ci cu cine, cine e popular, cine râde și cine e de râs. Amuzamentul devine următoarea formă de explorare socială – la fel de naturală ca jocul, dar mult mai complexă emoțional.

Prin glume, copiii testează granițele, își câștigă statutul, se distrează, dar și evită vulnerabilitatea. E mai ușor să faci o glumă decât să spui ce simți. Mai ușor să râzi decât să întrebi. Mai sigur să fii cel care face publicul să râdă, decât cel de care se râde.

Când gluma devine mușcătură (sau bullying)

La această vârstă, granița dintre amuzament și cruzime e extrem de fragilă. Mulți copii nu-și dau seama când trec dintr-o parte în alta. Cei mai mulți nu vor neapărat să rănească – vor doar să atragă atenția, să se simtă incluși, sau să nu fie ei cei luați în vizor. Însă uneori, pentru un minut de râs în grup, cineva plătește un preț mare: rușine, tristețe, retragere sau excludere socială.

Copiii râd în cor la o glumă despre hainele unui coleg, despre cum a căzut, despre cum pronunță un cuvânt. Și dincolo de râsul colectiv, în mintea celui vizat se întipăresc: „Asta sunt eu pentru ei?” / „De ce nu m-a apărat nimeni?” / „Mai bine tac.” Ceea ce unii numesc glumă, alții trăiesc ca pe un început de hărțuire între copii. E acolo unde bullyingul începe discret, sub forma unui râs în grup.

Mulți copii – și uneori chiar și adulții – nu își dau seama că bullyingul nu începe întotdeauna cu o palmă sau o insultă. Uneori, începe cu o glumă. Problema apare atunci când gluma se repetă, rănește și îl izolează pe cel vizat. Când cineva devine în mod constant ținta râsului, iar ceilalți asistă și nu intervin, acel comportament nu mai e doar „distracție”. Devine o formă de hărțuire care, în timp, se transformă într-o normă acceptată. Așa se instalează bullyingul tăcut – acela despre care nu se scrie în procese verbale, dar care lasă urme adânci.

Copiii, fără să-și dea seama, învață că valoarea lor socială stă în cât de amuzanți sunt – sau în cât de tăcuți rămân, ca să nu devină ținta glumelor.

Amuzamentul ca mijloc de supraviețuire socială

Copiii își dau repede seama că amuzamentul atrage. Că un coleg amuzant e căutat. Apreciat. Invitat în joc. Râsul celorlalți devine formă de aprobare, de aplauz. Așa că, în dorința de a fi „în centru”, mulți copii merg dincolo de glumele nevinovate. Se antrenează în ironii, sarcasme, imitări umilitoare. Râd de colegul timid, de cel care s-a înroșit, de cel care a greșit la tablă. De fapt, nu râd pentru că e amuzant. Râd ca să nu fie ei cei de care se râde.

E o formă de supraviețuire socială – unde cineva trebuie să fie „jos” ca ceilalți să rămână „sus”. În lipsa unui ghidaj, amuzamentul devine o mască: pentru frică, pentru rușine, pentru nevoia disperată de validare. Și cu cât copilul primește mai multe râsete pentru glumele lui tăioase, cu atât e mai puțin probabil să se oprească.

Ce putem face ca adulți? Râsul poate educa, nu doar separa

Copiii nu sunt cruzi. Sunt neantrenați. Sunt neinformați. Iar într-o lume în care râsul aduce popularitate, dar nimeni nu le explică diferența dintre umor și umilință, e firesc ca unii să greșească. Asta nu înseamnă că trebuie certați – ci că trebuie ghidați.

Să râzi cu ceilalți, nu de ceilalți este o regulă care ar putea preveni multe situații de hărțuire între copii. Noi, adulții, avem responsabilitatea să le arătăm că râsul poate și să unească. Să le punem întrebări simple, dar revelatoare:

„Cum se simte cel care e ținta glumei?”

„Ți-ar plăcea să râdă toți de tine pentru același lucru?”

Asta nu înseamnă că trebuie să se oprească din a face glume – din contră. Umorul este o formă valoroasă de exprimare, o resursă vie de relaționare. Însă învățarea empatiei înseamnă să știe când și pe seama cui glumesc. Să facă diferența între o glumă simpatică, care îi include și pe ceilalți, și o ironie care lasă pe cineva în urmă – pe banca de lângă ei, poate, tăcut și jenat.

E o lecție de viață să înveți că te poți distra fără să umilești. Că poți fi amuzant fără să fii mușcător. Că poți râde despre o întâmplare sau o situație, fără să râzi de cineva care a fost vulnerabil, timid sau a greșit.

Această autocenzură sănătoasă, acest început de supraeu moral, nu se formează de la sine. Se formează prin ghidaj constant din partea părinților, a profesorilor și a celor care stau lângă copii zi de zi. Prin conversații repetate despre cum ne simțim unii lângă ceilalți. Prin modele vii. Prin intervenții blânde, dar ferme. Aceasta este educația pentru viață – aceea care îi învață să trăiască împreună, nu doar să învețe unul lângă altul.

Când râsul educă: de la glumă la grijă

Amuzamentul face parte din creștere. Dar direcția în care merge acel râs… depinde de noi. Pentru unii copii, râsul e o cale de a se conecta. Pentru alții, poate deveni o formă subtilă de excludere. Iar acolo unde râsul doare – nu mai e umor, e început de bullying.

Copiii de 10–11 ani sunt încă modelabili. Nu au încă valori fixate, ci caută apartenență. Când râd de cineva, nu o fac din răutate – ci pentru că nu știu (încă) mai bine. De aceea, școala, părinții și întreaga comunitate au rolul de a nu sta deoparte. Nu doar să sancționeze glumele greșite, ci să creeze contexte în care umorul și empatia cresc împreună.

Să le arătăm că râsul poate vindeca. Că poate fi o punte, nu o sabie. Că prietenia nu se clădește pe superioritate, ci pe bucuria de a fi, sincer, unul lângă altul.

Asta e lecția care rămâne după orice atelier, după orice zi de școală, după orice ceartă și orice iertare: că relațiile sănătoase nu se nasc, ci se învață.