Presiunea de a fi perfect: așteptări nerealiste de la psihologi

Sunt psiholog. Și, aparent, asta ar trebui să însemne că sunt imună la tot ce înseamnă emoție negativă, reacție umană sau conflict. Așa par să creadă cei din jurul meu – fie că vorbim de familie, prieteni, cunoștințe sau chiar oameni care aud pentru prima dată că „mă ocup cu mintea omului”.

Ca și cum, odată ce am terminat psihologia și formarea, diploma mea ar fi fost însoțită de o superputere: să fiu zeitatea supremă a autocontrolului, să nu mă afecteze prostiile altora și, mai ales, să rezolv în câteva minute orice problemă, indiferent de context.

Am trăit asta de nenumărate ori. În momentele în care copilul meu refuză să facă ceea ce trebuie și mi se cere să fiu perfect calmă și rațională. În momentele în care soțul meu se așteaptă să „îl înțeleg dincolo de cuvinte” sau, și mai bine, să mă prefac că nimic din ce mă rănește nu contează. Și, desigur, în momentele în care alții îmi explică cum eu ar trebui să fiu psihologul lor de serviciu, chiar dacă sunt supărată, obosită sau pur și simplu nu am chef să port acest rol.

Această presiune vine nu doar din relațiile apropiate, ci dintr-o întreagă percepție greșită asupra profesiei noastre. Aceste așteptări nerealiste de la psihologi nasc mituri care ne îndepărtează de adevăr: acela că și noi suntem oameni. Cu tot ce presupune asta.

Mitul psihologului-zeu: când profesionalismul e confundat cu perfecțiunea

Această percepție pornește dintr-un mit mai mare: că psihologii nu mai sunt oameni, ci au devenit niște ființe „superioare”. De aici i-au naștere aceste așteptări nerealiste de la psihologi – o listă nescrisă, dar extrem de prezentă în mintea multora:

• Psihologii nu trebuie să fie supărați sau răniți.

• Psihologii nu se ceartă niciodată.

• Psihologii au întotdeauna răspunsuri inteligente și soluții rapide.

• Psihologii sunt perfect echilibrați emoțional în orice moment.

Realitatea este că psihologii sunt oameni. Diferența dintre noi și cei care nu profesează în acest domeniu este una singură: am învățat să lucrăm cu psihicul uman. Dar asta nu înseamnă că, în afara cabinetului, ne putem transforma relațiile personale în terapie. Și cu atât mai puțin că suntem scutiți de greșeli, de emoții sau de conflicte.

Așteptările nerealiste ale celor din jur: când psihologul devine proiecție

Din păcate, presiunea de a fi perfect nu vine doar din mituri, ci și din experiențele de zi cu zi. Sunt așteptări nerealiste de la psihologi pe care le trăim constant, chiar și în afara cabinetului. Iată câteva exemple cu care sigur se identifică și alți colegi din profesie:

• Psihologul de serviciu

Oamenii vin cu probleme personale, cer răspunsuri, sfaturi rapide și, uneori, chiar un diagnostic pe loc. „Ești psiholog, sigur știi ce să fac în relația mea toxică!” Sau: „Cum să procedez cu copilul meu care face crize de furie?”

Aceste cerințe vin adesea fără înțelegerea faptului că, pentru a ajunge la o soluție reală, e nevoie de timp, context și un spațiu potrivit – adică de terapie, nu de conversații între două guri de cafea.

• Neutralitatea forțată

Se presupune că psihologii trebuie să rămână imparțiali, calmi și raționali în orice conflict personal. Indiferent dacă cineva te rănește profund, tu trebuie să „înțelegi” și să analizezi totul „dintr-un unghi obiectiv”. E ca și cum ți s-ar cere să-ți anulezi umanitatea.

• „Tu trebuie să fii calm”

De multe ori, cei apropiați îți reproșează chiar faptul că ai emoții. Dacă ridici tonul sau te enervezi, auzi: „Dar cum, tu ești psiholog! Ar trebui să fii calm!” Ca și cum profesia ar fi o cămașă de forță emoțională care trebuie purtată 24/7.

Presiunea de a fi perfect devine, în timp, sufocantă și dăunătoare. Aceste așteptări nerealiste de la psihologi nu doar că sunt nerezonabile, dar pot deveni dăunătoare. Psihologii pot ajunge să se simtă inadecvați, furioși sau chiar copleșiți, pentru că, evident, nu pot satisface aceste așteptări imposibile.

Despre mitul că terapeuții trebuie să fie mereu „impecabili” și „vindecați” a scris și un psiholog american în acest articol lucid: The Truth About Therapists. 

Psihologul este (și) om

Să fii psiholog nu înseamnă să încetezi să fii om. Aceasta este o realitate pe care mulți o uită.

Psihologii:

• Au propriile lor emoții și limite.

• Se confruntă cu dificultăți în relații, la fel ca oricine altcineva.

• Au dreptul să spună nu sau să ceară timp pentru ei înșiși.

• Nu sunt responsabili pentru fericirea sau confortul emoțional al tuturor.

Așteptările nerealiste de la psihologi nu doar că afectează relațiile cu cei din jur, dar creează și o barieră în înțelegerea autentică a profesiei noastre. Psihologii nu sunt zei. Sunt oameni care aleg să-și folosească cunoștințele pentru a ghida. Dar și ei, ca toți ceilalți, au nevoie de înțelegere.

Un apel la empatie (nu la perfecțiune)

În loc să cerem psihologilor să fie perfecți, poate ar fi mai util să ne gândim cum îi putem sprijini în viața lor personală. Fiecare om are nevoie de un spațiu în care să poată fi el însuși – iar psihologii nu fac excepție.

Acest articol este, poate, o mică revoltă personală. Este despre nevoia mea de a-mi trăi emoțiile și limitele fără a fi judecată prin lentila profesiei pe care mi-am ales-o. Și este, sper, și o voce pentru toți colegii mei care trăiesc aceleași presiuni zilnice. Aceleași așteptări nerealiste de la psihologi, care ne obligă uneori să uităm că suntem… oameni.

Așadar, data viitoare când aveți o problemă, întrebați-vă: am nevoie de un prieten sau de un psiholog?

Dacă răspunsul este „de un psiholog”, atunci faceți o programare. Dacă răspunsul este „de un prieten”, atunci oferiți aceeași empatie pe care o cereți.

Dacă acest text ți-a vorbit pe limba inimii, s-ar putea să-ți placă și celelalte fragmente din jurnalul meu terapeutic – scrise tot din locul ăla fragil, dar sincer.