„Arborele luat izolat sau în grup, adică pădurea, este bogat în analogii sugestive cu omul şi cu societatea. “ Pădurea oferă în general un amestec de scene diverse. Regăsim aici mai mult de cincizeci de arbori, drepţi ca pilonii unei catedrale, cenuşii şi solemni în penumbră; în mijloc, un patriarh încărunţit şi descărnat, şi, de jur împrejur, o nouă colonie formată din arbuşti ale căror trunchiuri se înalţă spre cer pentru a moşteni lumina şi soarele posedate altădată de către tatăl lor. Legea primului născut domneşte în pădure.
Şi, de asemenea, ca şi la om, moartea ca urmare a rănilor, bolii, descompunerii organice, afecţiunilor ereditare, bătrâneţii, diversele accidente care decimează pădurea, elimină pe cei slabi, incapabili, pe cei ce nu ştiu să se adapteze. Şi priviţi acest gigant printre giganţi, acest insolent fiu a lui Eneas. El ridică fruntea deasupra semenilor săi; el este regele a tot ceea ce cuprinde cu privirea, dar orgoliul său atrage fulgerul care-l loveşte, apoi se usucă până la rădăcini, se clatină, cade, şi în căderea sa, răneşte alţi cinci-şase vechi confraţi. Iată de ce vedem atâtea cioturi, excrescenţe, scorburi, trunchiuri deformate. Arborii supravieţuiesc adesea plantelor părăsite care aproape i-au strangulat; crestături profunde, cauzate de strânsoarea lianelor, îi brăzdează până aproape de ramuri.
Alţii, oprimaţi de vecini aparţinând unei specii diferite, pier şi dispar înainte de-a ajunge la maturitate. Iată alţii curbaţi sau aplecaţi: s-au lăsat sub greutatea vreunui trunchi căzut pe ei. Iar alţii ale căror vârfuri au fost rupte de ramurile smulse de furtună. Pe unii i-au deteriorat rozătoarele; pe alţii i-au rupt elefanţii frecându-şi pielea de ei; furnicile i-au prădat; păsările îi ciugulesc până le provoacă ulcere imense sau le scot trunchiul; în fine, nomazii, mari şi mici, îşi încearcă pe ramuri tăieturile topoarelor, săgeţilor sau cuţitelor lor. Pe scurt, decadenţa şi moartea lucrează aici ca peste tot…
Pădurea este imaginea umanităţii. Nu pot s-o privesc fără să mă gândesc că viaţa, decăderea şi moartea sunt prezente în permanenţă. Niciodată n-am observat-o pe îndelete fără ca una sau alta din trăsături sa nu-mi sugereze o amintire despre lumea civilizată. Astfel, la vederea sa, mi-am amintit de o dimineaţă în care, între orele şapte şi jumătate şi opt şi jumătate, eram pe podul Londrei, contemplând marea de oameni care se grăbeau spre centru, toate aceste fiinţe cu ten palid, surmenate, atrofiate, deformate de muncă ducându-se să ia parte la tristă bătălie a vieţii. Pe toţi îi revăd aici: tineri, puternici, bătrâni, decrepiţi. Acest arbore este gri, îmbătrânit înainte de vreme; un altul este guşat; un altul slab datorată complexelor; celălalt este cocoşat, altul anemiat din lipsă de aer şi de somn; alţii, cu constituţie debila, se sprijină sau cad pe vecinii lor, ca pensionarii unui spital de boli incurabile; te întrebi cum de mai trăiesc încă!
Unii, morţi şi înveliţi sub o pătură de frunze, sunt acum pepinieră pentru paraziţi, sau slujesc drept adăpost hoardelor de insecte distrugătoare. Cutare a albit brusc, paralizat de trăsnet, celălalt a fost decapitat de fulger. Acest veteran, care număra mai multe secole de existenţă, născut înainte ca exploratorii europeni să fi atins ecuatorul, stă să sucombe de bătrâneţea care i-a secat măruntaiele; dar sunt şi excepţii; aproape toţi se înalţă magnifici şi superbi; unii, cu graţia insolentă a tinereţii, se fălesc cu insolenta şi frumuseţea lor; alţii, sunt în deplină vigoare a maturităţii; alţii arată orgoliul liniştit şi tăcut al bătrânilor aristrocraţi. Toţi au luptat pentru existenţă; toţi vor lupta mult timp pentru a mai păstra ceva energie. Toate trăsăturile umanităţii se regăsesc în copiii pădurii, mai puţin cele de martir şi de ucigaş, căci sacrificiul nu este în natura arborilor, care n-au auzit, poate, decât de două precepte…” Henry Morton Stanley
Henry Morton Stanley, explorator și jurnalist britanic-american, este cunoscut pentru explorările sale în Africa Centrală și pentru întâlnirea cu misionarul David Livingstone. În scrierile sale, Stanley a folosit adesea analogii între pădure și umanitate, evidențiind diversitatea și complexitatea ambelor.
Stanley descrie pădurea ca o imagine a umanității, observând că viața, decăderea și moartea sunt prezente în permanență. El compară arborii cu oamenii, menționând că unii sunt tineri și puternici, alții bătrâni și decrepiți, iar unii sunt afectați de boli sau accidente. Această analogie subliniază diversitatea individuală, interdependența și rezistența atât în natură, cât și în societatea umană.
Stanley observă că, la fel ca în pădure, în societatea umană există o luptă constantă pentru existență, iar trăsăturile umanității se regăsesc în copiii pădurii. El subliniază că, deși arborii nu cunosc sacrificiul, toate trăsăturile umane, cu excepția celor de martir și ucigaș, pot fi observate în pădure.
Această perspectivă oferă o înțelegere profundă a modului în care natura și umanitatea sunt interconectate și reflectă complexitatea și diversitatea vieții.
