Când nu te mai auzi de tine: despre vocea interioară critică și reconectare

Există o voce înăuntrul nostru care nu tace niciodată. Uneori e blândă și ne mângâie. Alteori, e o voce dură, care judecă, compară, acuză. Acesta e dialogul interior – acel fir nevăzut care ne leagă de rănile vechi, de convingerile despre noi și de felul în care ne purtăm cu noi înșine.

În terapie, întâlnesc des această luptă tăcută. Iar ceea ce urmează este o oglindă sinceră: fragmente din jurnalul unei tinere care încearcă să-și înțeleagă propriile voci interioare și să-și găsească echilibrul între ele.

De ce ajung oamenii în terapie? Ce face un terapeut în cabinet? Ce nu știi încă despre tine?

Aceste întrebări sunt un punct de plecare pentru a explora ceea ce se întâmplă în spatele ușilor închise din cabinetul de terapie. Cu respectul și acordul celor care îmi calcă pragul, împărtășesc frânturi din poveștile lor – pentru a deschide o fereastră către universul terapiei și a răspunde curiozităților celor care se întreabă ce presupune acest proces.

În cele ce urmează, îți voi prezenta o parte din povestea unei tinere pe care o vom numi Emilia și fragmente din jurnalul ei – un jurnal în care dialogurile interioare prind viață și capătă o semnificație aparte.

Lupta dintre lumină și întuneric

„Am nevoie de terapie de cuplu. Fata din oglindă care e rea și îmi zice să mă arunc și să îmi înfig cuțite în mine se bate cu dependența de viață. Nu știu cine scrie asta acum, probabil o a treia persoană, naratorul, nu știu cine e. Principiul rațiunii, cealaltă fată care mă tem că există doar cu ajutorul pastilelor, e cea care îmi pune scoici la fereastră ca să nu pot sta pe pervaz, care îmi zice frumos și blând, hai să luăm pastilele mai întâi dǎ-te jos din pat, uite ce frumos e afară și hai că ne așteaptă prietenii.
E cea pe care o singură dată am personificat-o drept mătușica din Anglia, care era această doamnă frumos aranjată, care arăta ca mine, dar avea niște perle frumoase la gât, care vorbea blând și venise să mă viziteze. Ea a avut câteva zile grijă de mine să mă dau jos din pat, să-mi fac duș și să mănânc. Când am început terapia, ea a plecat.” – 17.12.2024

Această descriere surprinde dialogul interior polarizat, în care diferite fațete ale sinelui Emiliei se manifestă sub formă de voci distincte și personaje simbolice. Vocea interioară critică, întruchipată de „fata din oglindă”, reprezintă acea parte dură și distructivă a sinelui. În contrast, „Principiul rațiunii” sau „mătușica din Anglia” devine o ancoră simbolică pentru calm, protecție și echilibru. Prin această personificare, Emilia încearcă să înțeleagă, să redea sens și să organizeze haosul emoțional interior.

O analiză detaliată a diferitelor tipuri de dialog interior și funcțiile acestora din perspectivă științifică este prezentǎ în articolul „Types of Inner Dialogues and Functions of Self-Talk” publicat în Frontiers in Psychology.

Importanța personificării resurselor interioare

Creierul uman folosește imagini și metafore pentru a naviga prin complexitatea emoțională. În psihoterapie, acest mecanism devine o unealtă esențială: personificarea unor resurse interioare ne ajută să identificăm conflictele, să găsim sprijin simbolic și să redăm sens acolo unde pare doar haos. Dialogul interior se exprimă adesea prin voci diferite – unele protectoare, altele critice – iar aceste voci pot deveni repere în procesul de vindecare.

Personajele create de Emilia reflectă exact acest mecanism: nu sunt doar mecanisme de apărare, ci și încercări de a construi un echilibru în momentele de vulnerabilitate.

„Când am început terapia, ea a plecat.”

„Mătușica din Anglia”, figura protectoare imaginară, dispare în momentul în care apare terapeutul – o prezență reală, stabilă, care devine o formă nouă de sprijin emoțional. În acest proces, se formează atașamentul terapeutic: o relație securizantă care înlocuiește proiecția cu conexiune autentică.

Această relație nu înseamnă dependență, ci reconstruirea încrederii. În cadrul terapiei, clientul învață să-și activeze propriile resurse emoționale și să reformuleze acea voce interioară critică într-una mai blândă, mai susținătoare. Terapia devine un spațiu în care dialogul interior se transformă – dintr-o luptă tăcută într-o conversație care vindecă.

Vocea interioarǎ critică și vocea care răspunde

“Acum îmi împachetam niște haine cu fereastra deschisă și am simțit frig, așa că vocea din interior a zis, mi-e frig. Imediat după, o altă voce a zis, să-ți fie. Și m-am întors în spatele meu foarte revoltată și am văzut pe nimeni. Apoi am realizat că exact asta se întâmplă și în coșmaruri, doar că acolo nu vorbește nimeni. Deci, este vorba de o luptă a mea cu propria persoană.”

Acest moment aparent banal – senzația frigului și răspunsul interior imediat – dezvăluie un mecanism psihologic profund. Emilia experimentează aici un dialog interior polarizat, ca și cum două părți din ea ar purta un conflict: una care exprimă nevoia (mi-e frig) și alta care o anulează (să-ți fie).

Această voce interioară critică apare ca o prezență separată, rece, care nu doar că ignoră nevoia, dar o pedepsește.

În acest dialog intern, Emilia devine conștientă că există totuși o parte care reacționează, care se revoltă împotriva acestei instanțe interioare dure. O descoperire importantă urmează: în coșmaruri, această voce nu mai e însoțită de reacție. Ea rămâne singură și necontestată.

Această realizare are valoare terapeutică profundă. În starea de veghe, dialogul interior poate fi confruntat: există o parte protectoare care apără dreptul de a simți frigul, de a fi vulnerabilă, de a avea nevoie de grijă. Dar în vis, echilibrul dispare. Vocea interioară critică preia controlul complet, fără ca Emilia să mai aibă acces la mecanismele ei conștiente de apărare.

Este o caracteristică binecunoscută a proceselor psihice: în timpul somnului, cenzura conștientă slăbește, iar părțile negative interiorizate – frici, rușini, mesaje de invalidare – ies la suprafață cu o forță amplificată. Acea voce malefică din vis este, cel mai probabil, un amestec de critici din trecut, de așteptări internalizate, de răni nespuse.

În relația terapeutică, aceste voci sunt explorate nu doar ca o luptă între bine și rău, ci ca fragmente din istoria personală care, odată aduse la lumină, pot fi înțelese, resemnificate și transformate. Întrebarea esențială nu este doar „De unde vine această voce?”, ci și „Cum pot învăța să îi răspund altfel?”

Terapia creează un spațiu în care dialogul interior poate fi reconfigurat – nu cu furie, ci cu blândețe, nu cu frică, ci cu înțelegere. Pentru a explora și alte aspecte ale procesului terapeutic, poți citi articolul „Moștenirea transgenerațională”, care analizează influența generațiilor anterioare asupra vieții noastre emoționale.

Rostul terapiei

Terapia este un loc în care vocile interioare pot găsi împăcare. Dialogurile conflictuale, ca cele descrise de Emilia, sunt adesea punctul de plecare pentru o călătorie profundă către sine. În acest spațiu sigur se construiește relația terapeutică, locul unde oamenii pot explora gânduri și emoții pe care altfel le-ar evita, găsind modalități de a construi o relație mai bună cu ei înșiși.

Fragmentele din jurnalul Emiliei, folosite cu respectul și acordul ei, dezvăluie o mică parte din complexitatea procesului terapeutic. Aceste povești nu sunt doar despre suferință, ci și despre curajul de a te confrunta cu propriile umbre și de a găsi lumina în cele mai neașteptate locuri.

Dacă te-ai întrebat vreodată ce presupune relația terapeutică sau cum poate transforma vieți, te invit să explorezi articolele din categoria Jurnal terapeutic – un loc unde poveștile oamenilor se întâlnesc cu puterea schimbării.