Pandemia și contaminarea emoțională

În ultimele decenii, rar am asistat la un fenomen emoțional atât de intens precum cel provocat de pandemia de coronavirus. Poate, dacă stau să mă gândesc bine, în viața pe care am trăit-o până acum, am mai simțit o astfel de tensiune colectivă doar în timpul Revoluției, când s-a prăbușit regimul comunist. Atunci, ca și acum, aerul părea încărcat cu neliniște, speranță și teamă în același timp.

Ambele momente au zguduit percepția noastră despre control și viitor. Dacă înainte credeam că lucrurile urmează o linie previzibilă – fie ea politică, socială sau personală – aceste evenimente ne-au arătat cât de fragilă este iluzia stabilității. Pandemia, la fel ca Revoluția, ne-a forțat să privim realitatea cu alți ochi: să acceptăm incertitudinea, să ne reevaluăm prioritățile și să înțelegem cât de rapid se pot schimba regulile lumii în care trăim.

Pandemia nu este doar o amenințare fizică – un virus invizibil care ne pândește sănătatea. Este și o furtună emoțională care a răscolit frici vechi, a creat altele noi și a pus sub semnul întrebării sentimentul nostru de siguranță. De la știri alarmiste și rapoarte medicale contradictorii până la izolarea socială prelungită, frica a devenit aproape palpabilă, răspândindu-se dintr-o casă în alta, dintr-o minte în alta.

De la știri la anxietate colectivă

Televizoarele vuiesc neîntrerupt, iar rețelele sociale devin un cor al îngrijorării, simțim cu toții cum emoțiile trec dintr-un om în altul cu o viteză amețitoare. Un titlu alarmist îți taie pofta de mâncare, iar un zvon postat fără verificare îți tulbură somnul. E suficient ca un prieten să povestească despre un caz tragic pentru ca neliniștea lui să devină și neliniștea ta.

Psihologii numesc acest fenomen „contagiune emoțională” – capacitatea sentimentelor de a se răspândi în grupuri, aproape la fel de rapid ca un virus. Dar, în pandemie, este mai mult decât atât: este o contaminare în masă cu panică. Știrile ne țin conectați la realitate, dar uneori alimentează o frică difuză, greu de controlat. Notificările de pe telefon vibrează noaptea târziu, fiecare aducând un nou motiv de îngrijorare: numărul de cazuri, spitalizările, povești despre pierderi și tragedii.

Expunerea constantă la astfel de mesaje nu ne afectează doar emoțional, ci și fizic. Sistemul nostru nervos reacționează la fiecare alertă ca și cum ar fi o amenințare reală: pulsul crește, nivelul de cortizol – hormonul stresului – urcă, iar corpul rămâne într-o stare de „luptă sau fugi” mult după ce ecranul se stinge. Această activare cronică slăbește imunitatea, ne tulbură somnul și, pe termen lung, epuizează resursele psihice. În loc să ne simțim mai în siguranță, bombardamentul informațional ne face mai vulnerabili.

Așa ia naștere o formă de anxietate colectivă: o frică difuză, comună, care traversează orașe, țări și continente. Nu e nevoie să cunoști personal pe cineva bolnav; e suficient să urmărești știrile sau să deschizi rețelele sociale. Într-un fel, pandemia dovedește cât de interconectați suntem nu doar biologic, ci și emoțional.

Atacurile de panică – un pericol ignorat pentru sănătatea publică

În timp ce cifrele zilnice despre cazuri și decese rulează necruțător pe ecrane, mulți oameni încep să experimenteze un alt tip de criză: atacurile de panică. Nu sunt simple emoții trecătoare sau o neliniște de moment. Ele apar brusc, ca un val care îți taie respirația și îți răstoarnă întreaga lume în câteva clipe.

Un atac de panică poate să-ți dea senzația că îți fuge pământul de sub picioare: inima îți bate neregulat și prea repede, palmele se umezesc, respirația devine sacadată, iar un gând catastrofic îți traversează mintea – „Ceva grav mi se întâmplă. Poate chiar mor acum.” În contextul pandemiei, aceste episoade devin tot mai frecvente, afectând în special femeile. Neliniștea lor, inevitabil, a reverberat către copii, parteneri și părinți, creând un efect de domino în familie.

Ceea ce face atacurile de panică atât de tulburătoare este imprevizibilitatea lor. Poți fi la supermarket, la birou sau chiar acasă, pe canapea, când corpul tău decide să intre în modul de alarmă totală. Declanșatorii variază: un zgomot neașteptat, o știre alarmantă, amintirea unei pierderi sau, pur și simplu, acumularea tăcută a stresului zilnic. În pandemie, frica de boală și de pierdere, izolarea socială și fluxul nesfârșit de informații negative crează condițiile perfecte pentru astfel de crize.

Durata lor poate fi înșelătoare. Deși un atac de panică tipic durează între 5 și 20 de minute, percepția subiectivă îl face să pară mult mai lung. Mulți pacienți povestesc că timpul se dilată, că fiecare secundă devine un test al rezistenței lor. Iar după ce episodul se încheie, rămâne o oboseală profundă și teama că ar putea reveni oricând.

Pentru unele persoane, fiecare tuse în jur, fiecare ambulanță auzită în depărtare, fiecare notificare cu un titlu sumbru este suficientă pentru a declanșa un nou atac. Această hiperactivare a mecanismelor de alarmă ale corpului nu afectează doar sănătatea emoțională, ci și pe cea fizică: somnul devine fragmentat, tensiunea arterială crește, digestia are de suferit, iar imunitatea scade.

Agorafobia și Mysofobia – frici amplificate de pandemie

Străzile sunt pustii, regulile de distanțare socială domină viața de zi cu zi, iar pentru mulți oameni frica devine mai mult decât un sentiment trecător – devine lentila prin care privesc lumea. Două dintre cele mai frecvente forme ale acestei anxietăți sunt agorafobia și mysofobia, ambele profund legate de vulnerabilitate și de senzația de pierdere a controlului.

Agorafobia nu înseamnă doar teama de spații deschise, așa cum este adesea interpretată greșit. Ea este, de fapt, frica de situații sau locuri din care ar fi greu să scapi sau unde nu simți sprijin. Pentru cineva predispus la anxietate, un drum scurt cu autobuzul sau un supermarket aglomerat pare un teritoriu primejdios. În pandemie, fiecare ieșire din casă pare o negociere cu un pericol invizibil. Tot mai mulți oameni evită magazinele, transportul public sau chiar plimbările banale, iar acest tipar, repetat zi după zi, întărește frica.

Mysofobia – frica intensă de germeni și murdărie – capătă putere într-un context în care mesajele publice insistă pe spălatul riguros pe mâini și dezinfectarea tuturor suprafețelor. Pentru persoanele anxioase, aceste recomandări nu mai sunt simple măsuri de precauție, ci devin comenzi obsesive. Spălatul excesiv pe mâini, dezinfectarea compulsivă a obiectelor personale și evitarea atingerii chiar și a celor dragi oferă doar iluzia controlului, dar pe termen lung izolează emoțional și amplifică anxietatea.

Precauțiile sunt necesare, însă pandemia face linia dintre prudență și obsesie extrem de subțire. Mulți descoperă cât de ușor pot aluneca în tipare de evitare sau comportamente compulsive. Pentru unii, frica de contaminare nu dispare nici după ridicarea restricțiilor, rămânând un ecou persistent al tensiunii colective.

Agorafobia și mysofobia arată cât de fragil este echilibrul emoțional. În condiții extreme, mintea transformă gesturi obișnuite – o călătorie cu metroul sau atingerea unei clanțe – în surse de panică.

Atac de panică sau altceva? Cum diferențiem panica de probleme medicale reale

Puține experiențe sunt mai înfricoșătoare decât senzația bruscă că „ceva nu este în regulă” cu corpul tău. Mulți oameni care trec prin primul lor atac de panică ajung la camera de gardă convinși că suferă un infarct sau o altă urgență medicală. Deși simptomele pot semăna, există câteva diferențe importante de observat.

Infarctul miocardic implică adesea o durere toracică puternică, apăsătoare, care poate iradia spre brațul stâng, maxilar sau spate. Poate fi însoțit de transpirație abundentă, greață și o senzație de amețeală. Durerea de infarct tinde să fie progresivă, nu dispare brusc și este adesea declanșată de efort fizic sau stres sever. Spre deosebire de atacul de panică, simptomele unui infarct nu se calmează rapid cu respirație controlată sau distragere.

Hipoglicemia – scăderea bruscă a nivelului de zahăr din sânge – poate provoca tremurături, palpitații, transpirație rece, confuzie sau vedere încețoșată. Spre deosebire de panica pură, hipoglicemia apare de obicei la persoanele care nu au mâncat de mult timp, au făcut efort fizic intens sau au diabet și poate fi ameliorată prin consumul rapid de carbohidrați simpli.

Atacul de panică, pe de altă parte, izbucnește adesea „din senin”. Poate apărea în repaus sau în situații banale, nu necesită un efort fizic prealabil și atinge intensitatea maximă în câteva minute. Simptomele comune sunt: palpitații rapide, senzație de sufocare, nod în gât, tremurături, amețeală, senzație de desprindere de realitate (derealizare) și frica intensă de moarte sau pierderea controlului. De obicei, atinge un vârf și apoi se diminuează treptat, lăsând în urmă oboseală, dar nu provoacă leziuni fizice permanente.

Este important de reținut că doar un medic poate exclude complet o urgență medicală reală. Dacă simptomele sunt noi, intense sau diferite de orice ați experimentat înainte, este mai sigur să solicitați asistență medicală. Totuși, pentru persoanele care au trecut prin mai multe atacuri de panică diagnosticate, recunoașterea tiparelor poate reduce frica secundară: acea teamă suplimentară că „de data aceasta e altceva grav”.

Anxietatea normală, anxietatea patologică și iluzia de control

Anxietatea, în forma ei firească, este un mecanism de protecție. Este acea neliniște care te face să te uiți în ambele sensuri înainte de a traversa strada sau să te pregătești mai bine pentru un examen. Este scurtă, adaptativă și proporțională cu situația. Ea te ține vigilent și te ajută să te adaptezi la schimbări.

Dar în momente de criză, cum este pandemia, anxietatea alunecă pe nesimțite spre patologic. Atunci când teama devine persistentă, disproporționată și îți afectează somnul, relațiile și capacitatea de a lua decizii, nu mai este un mecanism de protecție, ci o povară. Mulți simt că orice pas greșit ar putea avea consecințe catastrofale. O vizită la magazin devine o sursă de panică, un mesaj neprevăzut pe telefon ridică întrebări despre sănătatea familiei, iar o simplă tuse este interpretată ca un semnal de pericol iminent.

În această tensiune colectivă, mulți oameni dezvoltă ceea ce psihologii numesc „iluzia de control”. Este credința că, dacă verifici fiecare știre, dezinfectezi fiecare suprafață și planifici fiecare detaliu, poți ține haosul la distanță. La început, această iluzie oferă o alinare temporară. Îți dă senzația că ești stăpân pe situație. Dar, cu timpul, controlul aparent devine un nou factor de stres: nu poți opri fluxul știrilor, nu poți controla gesturile celorlalți, nu poți preveni fiecare posibilitate.

Astfel, iluzia de control te trece printr-un ciclu obositor: de la haos la control și, inevitabil, înapoi la haos. Fiecare eșec de a „ține lucrurile sub control” sporește frica, iar frica alimentează comportamente compulsive și evitante. Pandemia demonstrează că, în ciuda planurilor și strategiilor noastre, există întotdeauna variabile imprevizibile.

A recunoaște această realitate nu înseamnă resemnare, ci eliberare. În loc să cauți control absolut, poți cultiva flexibilitatea emoțională: să accepți incertitudinea ca parte a vieții, să te concentrezi pe ceea ce poți influența cu adevărat (propriile reacții, propriile alegeri) și să îți permiți imperfecțiunea. În acest fel, anxietatea își recapătă forma sănătoasă – un semnal de adaptare, nu un zid care te închide.

Acest articol a fost scris pe 24 martie 2020, în plină pandemie de COVID-19, o perioadă marcată de incertitudini și temeri colective. La patru ani după această criză globală, numeroase studii și rapoarte arată cât de profund a fost impactul asupra sănătății mentale și emoționale.

Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, cazurile de anxietate și depresie la nivel mondial au crescut cu aproximativ 25% în primul an al pandemiei. Un studiu publicat în Journal of Anxiety Disorders în 2023 indică faptul că persoanele care au fost expuse în mod constant la știri alarmante sau au trăit perioade îndelungate de izolare socială raportează în continuare episoade de panică și anxietate persistentă.

În timpul pandemiei, comportamente precum spălatul excesiv pe mâini și dezinfectarea obsesivă au agravat simptomele tulburării obsesiv-compulsive la persoanele predispuse, așa cum subliniază un articol din The Lancet Psychiatry (2022). Frica de contaminare rămâne, pentru unii, o temă sensibilă, chiar și după ridicarea restricțiilor.

Pandemia a accelerat adoptarea terapiilor online: conform unui raport publicat în Frontiers in Psychology (2022), ședințele de psihoterapie virtuală au crescut cu peste 200% în primele luni ale crizei și au rămas o opțiune preferată datorită accesibilității și anonimatului. Tehnologiile digitale – inclusiv aplicații de mindfulness și meditație precum Calm sau Headspace – au devenit instrumente esențiale pentru gestionarea stresului, utilizarea lor crescând cu peste 50% între 2020 și 2022.

În mijlocul izolării, mulți oameni au găsit căi noi de conectare: grupuri de sprijin online, inițiative comunitare sau simple apeluri video cu familia. Studiul realizat de American Psychological Association în 2023 confirmă că aceste rețele de sprijin au jucat un rol crucial în reducerea stresului și în creșterea rezilienței emoționale. Chiar și conectarea cu prietenii și familia în mediul virtual s-a dovedit a îmbunătăți sănătatea mentală, confirmând importanța legăturilor sociale pentru bunăstare.

Pandemia a evidențiat necesitatea integrării sănătății mentale în strategiile generale de sănătate publică. OMS a lansat, în 2022, un ghid pentru gestionarea anxietății și depresiei post-pandemie, care include tehnici de mindfulness, meditație și expunere treptată pentru reducerea fobiilor. Educația privind sănătatea mentală și accesul la resurse de sprijin au devenit priorități la nivel global, pentru a preveni apariția altor crize similare în viitor.

Învățături din trecut pentru un viitor mai rezilient

Pandemia de COVID-19 este un moment definitoriu pentru sănătatea mentală a populației globale. Ea ne arată fragilitatea noastră, dar și forța colectivă pe care o putem găsi atunci când ne susținem unii pe alții. De la creșterea anxietății și a atacurilor de panică, la adaptarea rapidă prin terapii online și comunități de sprijin, această perioadă a transformat felul în care privim echilibrul emoțional. Am descoperit că reziliența nu înseamnă absența fricii, ci capacitatea de a merge mai departe chiar și atunci când nu avem toate răspunsurile.

Și, poate cel mai important, am învățat să fim atenți la fragilitatea celuilalt. Am înțeles că un mesaj simplu, un apel video sau un gest de sprijin pot însemna pentru cineva mai mult decât orice plan grandios. Poate că pandemia nu ne-a făcut eroi, dar ne-a reamintit că umanitatea nu se măsoară în controlul pe care îl avem asupra lumii, ci în grija pe care o arătăm unii altora atunci când lumea devine imprevizibilă.