Timp de citire estimat: 4 minute

O perspectivă transgenerațională asupra traumelor nevăzute din România comunistă și post-comunistă

Există boli care se văd și boli care nu se văd. Cele dintâi au nevoie de medici, analize, tratamente. Cele din urmă se transmit prin tăceri, priviri, gesturi, prin felul în care se închide o ușă prea tare sau prin felul în care un copil învață să se teamă fără să știe exact de ce.

În România, generația părinților noștri a crescut într-un timp în care psihologia nu exista ca disciplină accesibilă, iar psihoterapia era o necunoscută. Singurele soluții pentru suferințele interioare erau biserica – atunci când își putea asuma riscul de a merge acolo – sau psihiatria, cu un stigmat greu de dus. Între acestea două, marea majoritate a oamenilor a rămas captivă între resemnare și supraviețuire.

Această tăcere a generat o moștenire grea pentru generațiile care au urmat. Pentru copiii crescuți într-un mediu în care realitatea era denaturată de frică, în care afecțiunea era rareori exprimată fără o undă de suspiciune, iar nevoile emoționale erau considerate mofturi, viața a însemnat adesea adaptare la o lume a paranoiei, controlului și suferinței nediagnosticate.

România fără psihologi: Dictatura și bolile sufletului

În perioada comunistă, psihologia a fost interzisă ca domeniu de studiu și practică, fiind considerată periculoasă pentru regim. Într-o societate care dorea să controleze oamenii prin frică și conformism, introspecția și dezvoltarea personală nu aveau loc. Psihologii existau doar în armată, industrie și educație, dar nu pentru sănătatea mentală a cetățenilor. În locul lor, oamenii au fost lăsați să-și rezolve singuri problemele emoționale sau să recurgă la psihiatru, unde tratamentul însemna adesea sedare și internare forțată.

Astfel, generația părinților noștri a trăit fără un limbaj pentru suferință. Depresia era „lene”, anxietatea era „prostie”, iar paranoia putea fi ușor justificată: „E normal să nu ai încredere în nimeni, pereții au urechi.”

Această mentalitate a dus la dezvoltarea unor tipare de gândire și comportament care s-au transmis copiilor fără ca cineva să conștientizeze că erau simptome, nu trăsături de caracter.

Bolile care s-au transmis fără să fie recunoscute

Când cresc într-un mediu în care părinții suferă de tulburări psihologice netratate, copiii învață să accepte drept normal ceea ce este, de fapt, o patologie. Dacă mama sau tata au fost depresivi, anxioși sau paranoici, fără să știe și fără să fie ajutați, copilul a învățat să trăiască în această atmosferă ca într-o realitate inevitabilă.

Câteva dintre cele mai răspândite tulburări care s-au perpetuat transgenerațional în România sunt:

Paranoia și neîncrederea generalizată – Dictatura comunistă a cultivat suspiciunea ca mecanism de supraviețuire. Frica de turnători, de securitate, de a spune ceva greșit a transformat gândirea oamenilor. Copiii crescuți în astfel de medii au preluat această neîncredere în ceilalți, dezvoltând probleme în relații și o tendință de a percepe pericol acolo unde nu există.

Depresia ascunsă sub resemnare – Părinții noștri nu au avut luxul de a se opri și de a-și analiza suferințele. În loc să-și recunoască tristețea, au transformat-o în cinism, în muncă excesivă, în refuzul de a visa. Copiii lor au învățat că a fi fericit este aproape un act de rebeliune și că viața trebuie luată „așa cum este”, fără prea multe întrebări.

Frica de exprimare emoțională – Într-un sistem care pedepsea vulnerabilitatea, emoțiile au fost reprimate. Copiii crescuți astfel au devenit adulți care nu știu cum să vorbească despre ce simt, care confundă vulnerabilitatea cu slăbiciunea și care, la rândul lor, au transmis această incapacitate generațiilor următoare.

Nevoia obsesivă de control – Mulți părinți care au trăit sub regimuri represive au dezvoltat un comportament de control excesiv asupra propriilor copii. Nu din răutate, ci dintr-o convingere profundă că „dacă nu controlezi, pierzi totul.” Această atitudine a dus la relații disfuncționale în care copiii au fost fie sufocați, fie împinși spre revoltă extremă.

Cum rupem acest cerc?

Pentru generațiile actuale, una dintre cele mai mari provocări este să recunoască și să accepte că părinții lor au fost afectați de traume transmise mai departe, dar să nu rămână prizonierii acestor moșteniri.

Recunoașterea tiparelor moștenite – Este esențial să ne uităm cu onestitate la comportamentele noastre și să ne întrebăm: „De unde vine această frică? Acest reflex de a mă aștepta mereu la ce e mai rău? Această incapacitate de a mă bucura fără vinovăție?”

Terapia ca act de eliberare – Spre deosebire de generațiile anterioare, noi avem acces la psihoterapie. A vorbi despre suferință nu mai este un tabu, ci un proces necesar.

Învățarea unui nou mod de a fi părinte – Pentru cei care au copii, este vital să întrerupă ciclul de traume. Să le ofere un model diferit, bazat pe siguranță emoțională, comunicare și încredere.

Conștientizarea că părinții nu sunt doar părinți, ci și victime ale istoriei – Poate cea mai grea lecție este să înțelegem că părinții noștri nu au ales să fie așa. Ei au fost modelați de un sistem care i-a lipsit de resursele necesare pentru a-și înțelege propriile suferințe.

Istoria care ne trăiește

Traumele generaționale nu dispar de la sine. Ele trăiesc în tăcerile familiilor, în felul în care părinții își privesc copiii, în felul în care copiii devin părinți la rândul lor. Dar ceea ce a fost transmis inconștient poate fi conștientizat și schimbat.

Generația noastră are ocazia și responsabilitatea de a pune capăt acestui cerc. De a spune „așa a fost, dar nu așa trebuie să continue.” Și în acest act de conștientizare și vindecare, poate că, într-un fel, vindecăm și o parte din părinții noștri, chiar dacă ei nu vor ști niciodată.