M-am îndrăgostit la prima vedere și iremediabil de teoria atașamentului. De fiecare dată când intru în rezonanță cu acest concept, aflu lucruri noi despre ce presupune și cum se aplică. Toate informațiile mi-au fost utile în viața proprie, în relațiile cu ceilalți și în munca de la cabinet, la fel cum microscopul este de bun augur în orice laborator. Majoritatea dintre noi nu se află la prima întâlnire cu această teorie. 

Rolul atașamentului, ca legătură afectivă între nou-născut și îngrijitor, este un subiect despre care s-a scris foarte mult în literatura de specialitate. Conceptul este adus în discuție în foarte multe domenii sau aspecte ale vieții. Se vorbește despre el în psihologie/psihoterapie, în medicină, în parenting, în pedagogie și în majoritatea atelierelor de dezvoltare personală. 

La mijlocul secolului trecut, psihanalistul englez John Bowlby a dezvoltat teoria atașamentului. A pornit de la ideea că nevoia de relații emoționale apropiate stă în centrul dezvoltării personalității, de la începutul până la sfârșitul vieții. Din punct de vedere evoluționist, acest comportament înnăscut este menit să îl țină pe copil aproape de mama sa, astfel încât aceasta să îl poată proteja în perioada în care este foarte vulnerabil. Atașamentul reprezintă o legătură socială profundă, constituind nucleul generativ al relațiilor ulterioare pe care subiectul le va dezvolta.

Tulburarea atașamentului copilului față de mamă are un efect psihosomatic și distorsionează abilitatea copilului de a regla stresul și interacțiunile cu alte persoane. În urma cercetărilor făcute pe atașamanent putem identifica câteva tipare fundamentale: tiparul de atașament securizant și, în categoria tiparelor insecurizate avem stilul evitant, stilul ambivalent și stilul dezorganizat. Atașamentul securizant se dezvoltă din educația sensibilă și receptivă care îi oferă copilului sentimentul de siguranță atunci când este înconjurat de oameni grijulii și de încredere. Asta îl ajută să-și dezvolte percepția despre sine că fiind demn de iubire și grijă.

Atașamentul insecurizat apare la copiii care au fost respinși sau ignorați, aceștia au învățat că lumea e periculoasă, că ceilalți oameni sunt prea puțin grijulii și sunt lipsiți de încredere, și asta pentru că ei sunt neatrăgători și nevrednici. La noi în popor se spune că un copil nu este cuminte, adică nu se supune cererilor/pretențiilor părinților, iar ca urmare nu merită atenția/iubirea părinților. Trist! Fiindcă cel mai mult un copil are nevoie de înțelegerea, răbdarea, protecția, dragostea părinților când este trist, furios, agitat, bolnav … completați cu ce vreți voi.

Aceia dintre noi care au avut relații complexe și psihotraumatice cu părinții, prezentăm un risc ridicat de menținere a acestei stări dezorganizate și la maturitate, mai ales dacă n-am avut ocazia să vindecăm sau să rezolvăm traumele copilăriei. Și nu doar atât, este foarte probabil să creem relații dezorganizate cu propriii copii. 

Trauma psihică nerezolvată, legată de stilul de atașament insecurizant, împiedică mamele să-și trateze copii lor cu sensibilitate; probabilitatea ca ele să-și abuzeze copiii fiind foarte ridicată. Transmisia intergenerațională a atașamentului dezorganizat este reprezentată de perturbarea axei hipotalamice-pituitare-adrenaline și a producției de cortizol de către experiențele timpuri ale copiilor cu atașament insecurizant față de mamă.

Teoria sistemică de familie susține ideea că modurile fundamentale specifice de relaționare dintre mamă, tată și copil reproduc istoria relațiilor de familie ale generațiilor trecute și e foarte probabil să fie reproduse de generațiile viitoare. Tipare comportamentale ca și cum ar fi alcoolismul, incestul, violența, sinuciderea, diverse simptome fizice, sunt repetate de la o generație la alta. Și nevroza la copii și adolescenți poate fi o reflexie clinică și psihologică a problemelor de familie pe parcursul a trei generații.

Organismul copilului copiază bolile și tulburările părinților. De exemplu: femeile cu cancer la sân ale căror relații cu mama erau caracterizate de sacrificiu excesiv de sine pe un fundal de agresiune reprimată, au manifestat un astfel de comportament de sacrificiu de sine și reacție exagerată față de copii și au format în acestea un grad ridicat de dependență față de mama.(Cutler M., 1954)

Și tații le transmit stresul copiilor. În 2014 Institutul de Cercetare a Creierului din Zurich a descoperit că modificările în comportamentul și metabolismul taților sunt moștenite. Transmițătorii epigenetici sunt micro-ARN regulatori din spermatozoizii taților. Cercetătorii de la Institutul de științe medicale din Delhi au descoperit că stresul oxidativ intracelular care apare în spermatozoizii tatălui cauzează distrugerea ADN-ului și modificări în metilarea sa.

Anxietatea acumulată care circulă în interior și nu este eliberată către exterior slăbește sinele individului și potențează procesele codependente extreme în familie. Un bagaj emoțional în continuare creștere duce la apariția diverselor boli în mai multe generații ale unei familii.

Bernie Siegel, psiho-oncolog, chirurg, remarcă în 1998 o condiționare negativă ce presupune o predispoziție genetică psihologică la fel de ajutătoare sau distrugătoare precum genele fizice. Cercetările moderne indică faptul că transferul eredității psihologice apare atât după nașterea copilului, condiționat de imprimarea comportamentului părintelui asupra copilului, cât și prin transmisia informației epigenetice în procesul concepției.

Bruce Lipton, renumit biolog celular, sugerează că tot ceea ce se întâmplă în viața părinților în timpul procesului imprimării genomice, adică în lunile dinaintea concepției, are o influență profundă asupra minții și corpului copilului. Este vorba despre o inginerie genetică de care sunt capabili toți părinții, și în același timp am un gând înspăimântător, având în vedere cât de nepregăți sunt majoritatea oamenilor care urmează să aibă un copil. Acestea le spun ca fiind un preambul la teoria atașamentului care face referire la viața puiului după zămislire – un termen care poate și el să creeze neclaritate fiindcă însemnă atât a concepe fătul cât și a-l naște 😉

Predispoziția pentru a dezvolta patologii psihologice are legătură atât cu ereditatea epigenetică cât și cu factorii psihotraumatici din copilăria timpurie. Este greu sa spui unde se termină teoria atașamentului și unde începe alta. Aș sintetiza două consecințe majore ale atașamentului: un atașament puternic față de părinți îi permite copilului să dezvolte încredere în alții și în propria persoană. Însã atașamentul nu este un fenomen limitat exclusiv la copilărie, ci persistă toatã viața, chiar dacă figura de atașament principală poate varia de-a lungul timpului.

Bowlby a declarat că reprezentãrile mentale ale sinelui și ale celorlalți, formate în contextul relațiilor de îngrijire acordate copilului, influentează gândurile, sentimentele și comportamentul în relațiile cu adulții. Modelele de funcționare internă ale unei persoane, odată formate în copilărie, servesc ca un tipar relativ pentru relațiile intime ulterioare ale adultului.

În continuare vă voi vorbi despre atașament la adulți, cu dorința de a vă face nerăbdători în a vă descoperi stilul propriu de atașament. Modelele de funcționare internă fac referire la expectații legate de propria persoană, de ceilalți și de relația apropiată dintre doi oameni. Ele ghidează interpretarea trăirilor interpersonale, percepțiile relațiilor romantice, alegerea partenerilor, organizarea cunoștințelor despre relații și stilurile de răspuns.

Un model de succes este modelul propus de Shaver în care dragostea romantică este văzută ca proces de atașament deoarece: dinamica emoțiilor, atât în relațiile afective timpurii, cât și în relațiile romantice e guvernată de același sistem comportamental. Dragostea romantică, la fel ca și atașamentul, presupune apropiere reciprocă. El a observat că diferențele interindividuale de manifestare în relațiile romantice pot fi reduse la două dimensiuni fundamentale: anxietatea și evitarea. Din combinația celor două dimensiuni rezultă patru stiluri de atașament: securizant (secure), dependent (preoccupied), anxios-evitant (fearful-avoidant) și evitant (dismissing-avoidant).

Stilul securizant este asociat cu o percepție despre ceilalți ca fiind responsabili și binevoitori. Indivizii securizanți posedă o anxietate și o evitare scăzută, iar autonomia și intimitatea lor le oferă confortul necesar. Ei se simt confortabil în relații, caută apropierea celorlalți, nu sunt preocupați de gândul că ar putea fi părăsiți. Nu se tem că vor fi abandonați  sau că cineva se apropie prea mult de ei. În plus, apreciază în mod realist relațiile, fără a intra prea mult în capcana idealizărilor. Când întâmpină probleme de relaționare exprimă deschis ceea ce simt, și obișnuiesc să ceară sfatul prietenilor.

Stilul dependent este adoptat de indivizii care manifestă un nivel scăzut de evitare și unul ridicat de anxietate. Acești indivizi se văd pe ei înșiși ca fiind nedemni de iubire, mai mereu preocupați să analizeze dacă persoanele importante din viața lor îi acceptă și îi iubesc. Ei doresc apropierea de ceilalți, dar se tem că vor fi respinși. În comunicare sunt foarte expresivi, chiar demonstrativi, dând dovadă de multă deschidere de sine. Relațiile interpersonale sunt foarte importante pentru ei, petrecând mult timp pentru consolidarea acestora. Manifestă adesea tendințe de dominare și intruziune în relație, cauzate de nevoia lor de a fi doriți și iubiți de către partener. Când încep o nouă relație romantică se aprind ușor, investind mult în relația respectivă, însă au probleme cu finalizarea relațiilor, fiindu-le dificil să-și părăsească partenerul. Acest fapt face ca, de multe ori, să rămână blocați într-o relație, chiar dacă aceasta presupune mai degrabă nemulțumire și suferință. Stilul de atașament dependent este un bun predictor al abuzului emoțional sau fizic, persoanele cu un asemenea stil fiind predispuse să fie atât victime, cât și agresori.

Stilul anxios-evitant este specific persoanelor cu un nivel crescut de anxietate și evitare. Se percep că fiind nedemne de a fi iubite, însă evită intimitatea cu alții, protejându-se de respingerea pe care o anticipează singure. Nu se simt confortabile în apropierea celorlalți, temându-se că o asemenea apropiere nu este de durată. Ele cred că partenerii nu le iubesc cu adevărat sau că nu doresc să petreacă timpul alături de ele. De aceea, evită intimitatea pentru a nu suferi. Când sunt confruntate cu probleme relaționale reactionează emoțional exagerat, dar nu vor să arate celorlalți ceea ce simt. Au mari dificultăți în a avea încredere în ceilalți, fiind sensibile la orice semn de respingere.

Stilul evitant este asociat cu un nivel ridicat de evitare și cu o anxietate scăzută. Persoanele care adoptă acest stil sunt percepute ca fiind distante și sigure de sine. În relații, nu se tem de faptul că ar putea fi respinse, dar nici nu doresc apropierea de ceilalți, fiind mai degrabă neîncrezătoare în aceștia. Ele tind să subestimeze problemele cu care se confruntă și evită să se deschidă în fața altora. În relații romantice se implică mai puțin decât partenerul, dorind să-și mențină independența. Prieteniile sunt mai degrabă bazate pe interes și mai puțin pe satisfacerea unor nevoi emoționale. Persoanele cu un stil de atașament evitant se protejează împotriva dezamăgirilor, evitând relațiile apropiate și păstrându-și independența și invulnerabilitatea.

Cele două dimensiuni fundamentale ce stau la baza stilurilor de atașament pot constitui în sine paternuri specifice: atașament raportat la anxietate și atașament raportat la evitare. Persoanele care au scoruri ridicate la atașamentul raportat la anxietate tind să fie nesigure de sine și temătoare că partenerii nu le vor acorda suficientă atenție. La celălalt capăt se situează persoanele care au încredere în sine că vor putea face față exigențelor partenerilor. Cele care au scoruri ridicate la atașamentul raportat la evitare preferă să nu se bazeze pe ceilalți și să nu se deschidă în fața lor. În schimb, cele cu rezultate scăzute se simt confortabil să relaționeze intim cu partenerii lor.

Persoanele cu un nivel ridicat la scala de evitare coreleazã pozitiv cu aversiunea față de apropierea fizică și emoțională, tind să adopte mai degrabă atitudini solitare și percep în mai mică măsură suportul social. De asemenea, scala de anxietate corelează pozitiv cu tendința de evitare a suferinței și cu dependența de recompense, dar și cu instabilitatea emoțională.

Femeile cu un stil de atașament evitant, spre deosebire de cele cu un stil de atașament securizant, sunt mai puțin fericite și stabile în relația de cuplu, fiind percepute ca distante și defensive, acordând totodată mai puțină încredere celorlalți. Stilul de atașament securizant produce mai multă satisfacție în relația de cuplu decât stilurile nesecurizante (dependent, anxios-evitant și evitant).

Cu speranța că v-am făcut curioși/curioase vă invit să vă faceți testul.