Cucul este o pasăre migratoare, are culoarea cenușie și cântecul prin care masculul își marchează teritoriul și care se poate asemăna cu denumirea dată păsării te ajută să-l identifici ușor. Pasărea nu clocește, ci femela depune ouăle în cuiburile altor păsări cântătoare mai mici, numite gazde. Ea localizează cuiburile speciilor gazdă în baza sunetului de alarmă al gazdei, și odată ce se ivește ocazia, își depune oul în doar câteva secunde, îndepărtând totodată un ou din cuibul gazdei. Puiul de cuc eclozat îndepărtează uneori, la rândul său din cuib pe cei ai speciei gazdă, însușindu-și întreaga hrană adusă de părinți.

M-a intrigat comportamentul acestei păsări, atât al mamei cât și al puiului. Această femelă nu intră în rolul de mamă, fentează instinctul matern prin care se asigură supraviețuirea speciei și se folosește de cuibul altor pasari și de instinctul maternității suratelor din alte familii înșelând, trișând. Si așchia nu sare departe de trunchi. Din ou eclozează un pui vitreg și hapsân care omoară puii de drept ai pasărei, care fără știrea sau acordul ei, cu cele mai bune intenții îngrijește un asasin.

Mă întrebam cum s-a ajuns la acest comportament proscris. Credeam că de așa ceva sunt capabili doar oamenii, adică unii dintre ei, cei care au grave probleme. Apoi, cu timpul am observat că a devenit un comportament comun și uzual ca mama să stea alături de copil din ce în ce mai puțin și să-și lase puiul în grija altei femele. Încă îmi pun întrebări cu privire la această transformare a instictului matern și la efectele asupra copilului sau asupra speciei.

Evoluția a modelat umanitatea astfel încât să nu ne simțim bine atunci când suntem singuri.  Ne simțim conectați și în siguranță doar atunci când suntem împreună cu ceilalți. Cu toate acestea singurătatea apare în viața noastră din pruncie, de când suntem încă bebeluși.

Singurătatea poluează cultura noastră de astăzi ca fumul de eșapament al mașinilor cu care ne plimbăm dintr-o parte în alta căutând asiduu și constant, să ajungem mereu altundeva decât unde suntem. Și deși nu se vede, el se simte de fiecare dată când deschidem geamul autoturismului sau când, ca pieton trecem printr-o intersecție aglomerată. Mulți oameni se simt singuri plimbându-se ca stafiile ziua în amiază pe străzile populate, și la fel de mulți se simt singuri în relații dificile sau toxice.

Încă din anii 1930 în lumea occidentală există o tendință care se accelerează enorm cu fiecare an ce trece. Am început să ne izolăm într-un ritm alert și ne-am trezit închiși în propriile case. Am renunțat la comunitate și ne-am întors către sine. Sentimentul că trăim într-o comunitate și că avem prieteni pe care să ne putem baza este din ce în ce mai slab. Ne-am îndepărtat de familiile noastre de origine, ne-am deplasat departe de orașul natal, am lăsat prieteniile fiind atrași de concepte ca independența, autonomia, succesul personal sau carieră. Am ajuns în punctul în care putem vorbi despre o criză socială în care ne simțim singuri și alienați o mare parte din timp. Ne-am dezbinat triburile și acum familia. Pornim un experiment în care vrem să vedem cât de bine putem trăi singuri.

Ideile că ne putem descurca singuri, că suntem puternici atunci când nu ne bazăm pe alții, că nu avem nevoie să cerem ajutorul altora presupune o negare a naturii umane, anularea instinctelor noastre fundamentale. În cultura noastră de astăzi deseori spunem replici de încurajare oamenilor care se simt deznădăjduiți sperând să se simtă mai bine atunci când le spunem că nimeni nu îi poate ajuta în afară de ei înșiși, că trebuie să reușeasca singuri, că nimeni nu știe ce-i mai bine pentru ei, că nimeni nu are timp de ei sau nimeni nu îi înțelege.

Nimic mai fals!

Emoțiile umane nu sunt acel ceva care se întâmplă înăuntrul creierului. Creierul nu este o insulă izolată de restul lumii. Interacționăm contastant cu lumea printr-o sută de poduri, pe care lucrurile sunt cărate în ambele direcții. Aceasta nu este o teorie complexă încât să nu poată fi explicată și înțeleasă. Dacă vrei să-ți dai seama singur cum ți se schimbă creierul și sentimentele atunci când interacționezi cu restul lumii, poți alege prin a vedea ce se întâmplă în situația opusă atunci când te simți singur și izolat de lumea din jurul tău. Efectul pe care îl are singurătatea poate fi măsurat. Când ești singur îți crește stresul, îți crește pulsul iar saliva se umple cu un hormon numit cortizol. Singurătatea crește nivelul de cortizol ca și atunci când ți se întâmplă unele dintre cele mai tulburătoare lucruri. Oamenii de știință au făcut experimente și au descoperit că singurătatea acută este la fel de stresantă ca și cum ai trece printr-un atac fizic.

Prietenii și legăturile sociale sănătoase nu ne ajută doar să rezistăm la virusul răcelii crescând imunitatea și protejându-ne de boala. Când ești singur, aproape orice devine mai letal: cancerul, bolile de inimă, problemele respiratorii. Noi, cei care am trecut prin pandemie știm cât de greu ne-a fost în carantină, lucrând de acasă, blocați în propriile case, departe de unii membrii dragi ai familiei, separați de prieteni și vecini. Deconectarea față de oamenii din jur are același efect asupra sănătății ca și obezitatea.

Oamenii singuri sunt mult mai predispuși să devină deprimați sau anxioși, iar oamenii deprimați și anxioși se tem adesea de lume și de interacțiunea socială, au o stimă de sine mai scăzută, sunt pesimiști și se tem că ceilalți nu-i vor plăcea. Singurătatea îndelungată îi determină să se închidă din punct de vedere social și să fie mai suspicioși cu privire la orice contact social, devin vigilenți, predispuși să percepă lucrurile ca pe o jignire, deși nu asta este intenția celorlalți. Când începi să te temi de lucrurile de care ai cea mai mare nevoie te adâncești și mai mult în izolare. Oamenii deprimați și anxioși au nevoie de multă dragoste dar ei sunt greu de tolerat, sunt judecați și criticați iar asta le accelerează retragerea lor din lume și persistența în boală și suferință.

Oamenii care trăiesc singuri au în timpul somnului micro-treziri, adică se trezesc câte puțin din somn pe tot parcursul nopții. Nu doar oamenii ci și celelalte animale sociale fac același lucru atunci când sunt izolate. Nu ne simțim în siguranță să dormim atunci când suntem singuri știind că nimeni nu ne apără spatele. Propriul creier nu ne permite să intrăm în stadiul de somn deplin. Dacă vrem să măsurăm starea de singurătate a oamenilor putem verifica prezența acestor micro-treziri. Este o modalitate de a afla cât de singuri se pot simți unii dintre noi.

Pentru a scăpa de singurătate ai nevoie de prezența altor oameni cu care să simți că împărtășești ceva comun, semnificativ. Trebuie să simți că le pasă de tine și ție îți pasă de ei. Cu cât trăim un sentiment de ajutor și protecție reciprocă cu cel puțin încă o persoană și în mod ideal cu mai multe, putem spune că scăpăm de singurătate. Dar când nu însemni nimic pentru oamenii din jurul tău, iar ei nu înseamnă nimic pentru tine, este acel fel de singurătate în care, deși ești înconjurat de oameni îți lipsește conexiunea cu ei.

Când mă întorc în locurile natale – în care am avut primele legături sociale – descopăr că oamenii pe care îi știam nu mai sunt la fel sau sunt plecați. De-altfel ca și mine! Oamenii zâmbesc politicos și își văd de treabă mai departe. La fel ca și cei care privesc în gol și nu au contact vizual cu mine, la fel ca și cei încruntați și brăzdați de riduri de expresie. Poate ar trebui să mă uit la copii. La cei care în recreație, la școală, nu au acces la telefon și astfel se joacă unii cu alții, aleargă, își vorbesc, se ating și râd.

Copiii, adolescenții și tinerii fac parte dintr-un trib. Școală îi ține împreună și îi face să simtă că fac parte din mai multe sisteme – școală x, clasa x, clubul x, cei care preferă materia x, cei care fac sportul x…  Există multe moduri în care ființele umane se pot reuni, pentru a face ceva ca grup și după ce termină școala. Fiecare instinct uman este dezvoltat nu pentru viața pe cont propriu, ci pentru o viață într-un trib. Oamenii au nevoie de triburi, la fel cum albinele au nevoie de roi.

Robert Waldinger, psihiatru şi profesor de psihiatrie la Harvard Medical School a sintetizat rezultatele studiului The Harvard Study of Adult Development, al cărui director este din anul 2005, concluzionând că singurătatea este un ucigaş la fel de eficient ca tutunul sau alcoolul. Parametrii fizici ai oameniilor singuri se deteriorează mai repede decât ai celor conectaţi la colectivitate. Desigur, calitatea relaţiilor face diferența. Waldinger spune: “Poţi fi singur într-o mulţime sau într-o căsnicie. Nu are importanţă numărul de prieteni pe care îi ai, este determinantă calitatea relaţiilor cu cei apropiaţi.”

Legăturile frumoase ne ajută să amânăm decăderea fizică şi mentală şi sunt elemente de prognoză mai puternice decât clasele sociale, nivelul de inteligenţă sau moştenirea genetică. Relaţiile şi cât de fericiţi ne fac acestea influenţează semnificativ starea noastră de sănătate. O legătură frumoasă cu cei din jur este tot o formă de a avea grijă de noi înşine.

Cucul este o pasăre singuratică. În perioada împerecherii, masculul rămâne circa o săptămână împreună cu femela. Cucii sunt în cea mai mare parte păsări solitare, de aici și expresia ”singur cuc”. Oamenii sunt ființe sociale, o iau razna dacă își pierd conexiunea cu grupul. A fi împreună cât este nevoie este promisiunea pe care o face fiecare părinte propriului copil. A fi împreună la bine și la greu este legământul pe care îl face fiecare partener la căsătorie. Să nu uităm niciodată că nevoia pe care o avem de a fi cu celălalt este echivalentă cu nevoia pe care o are celălalt de a fi cu noi.