Introducere

Viața fiecăruia dintre noi are partea ei de ghinion și vești proaste – pierderi la care în mod normal ne așteptăm dar și pierderi care sunt atacuri critice asupra corpului și psihicului nostru. Ne putem trezi aruncați în rolul nefericit al victimei fie în situația de a fii tâlhărit pe stradă sau în mijloacele de transport în comun, fie devenind infirmi pe viață în urma unui accident.

A fii o victimă înseamnă să fii o persoană profund afectată de o experiență negativă ce se întâmplă parcă din senin și, care ne place să credem că li se întâmplă mai degrabă altora decât nouă. Credem că suntem autorii propriei noastre vieți care nu scapă de sub controlul nostru, iar apoi suntem surprinși că nimeni nu este ferit de crimă, violență, accidente, dezastre naturale, războaie sau boli grave. Mai degrabă sau mai târziu aflăm că nimănui nu-i este garantată imunitatea la rolul de victimă.

Înainte de a se întâmpla tragedia

Majoritatea dintre noi, până să fi fost victimizați presupunem că noi personal suntem invulnerabili, că lumea în care trăim este lesne de înțeles și că merităm să ni se acorde credit. Deși toți suntem informați din multe surse “binevoitoare” de rata cancerului, de statisticile crimelor și accidentelor mortale de mașină, nu trăim cu teama că noi înșine vom fi tâlhăriti, violați sau că vom fi aruncați prin parbriz, că vom pica examenul medical și multe alte posibile primejdii. Suntem de acord că viața nu este corectă și este plină de surprize dar, paradoxal ne comportăm când vine vorba de ceilalți semeni că merită ceea ce li se întâmplă.

Când suntem victime, senzația de siguranță că nouă nu ni se poate întâmpla este spulberată, ordinea și sensul sunt filtrate, sensul pozitiv al eu-lui nostru este amenințat de slăbiciune, nevrednicie, lipsă de putere și vremelnicie. Trăim cu teama că totul se va repeta, că viața nu are sens, că suntem marionetele sorții.

După ce se întâmplă tragedia

Dacă am devenit victime, și asta nu a fost o alegere personală avem oarecare control asupra opțiunii de a rămâne sau nu în această stare. Toți suntem capabili să ne redresăm și cei mai mulți dintre noi vrem asta. Și deși vor fi mari diferențe în resursele pe care fiecare dintre noi le aduce în victimizare, sunt moduri de gândire și de acțiune care ne pot ajuta să ne devictimizăm.

Se spune că trăim într-o cultură a victimizării unde oamenii sunt dornici și nerăbdători să poarte eticheta de victimă. Psihologic, ceea ce simt oamenii este că nu le place să fie văzuțisau să se simtă victime. Stima de sine are de suferit în urma victimizării. Apar schimbări în modul în care este tratată victima de către ceilalți, atitudini care o pot face să se simtă slabă, patetică, imperfectă, disprețuită, respinsă și ostilă. Cei care nu știu că pot alege ce să facă în continuare, rămân în rolul de victimă și se conving riguros că acest statut îi favorizează, manipulând și culegând foloase de pe urma celor care cad victime în plasă.

Nimeni nu spune că este ușor dar cele mai multe victime încearcă din răsputeri să se devictimizeze.

Cum este să fii o victimă

Pentru unele victime există consecințe fizice cu care trebuie să se confrunte – dizabilități și răni sau pierderea de bunuri materiale  descurajante. Pot exista consecințe emoționale – anxietate și depresie, șoc și confuzie, fobii, sentimentul vinei și retrăirea repetată a evenimentului traumatizant. Lupta pentru restabilirea încrederii în siguranță, ordine și respectul de sine este o etapă zbuciumată.

Victimele nu câștigă decât după ce găsesc căi pozitive și coerente de a se gândi la experiența lor victimizantă. Ele se încurajează spunându-și că ar fi putut fii mult mai rău. Au fost jefuite dar nu au fost bătute. Ori au fost jefuite și bătute dar nu au fost violate. Sau, după ce doi bărbați drogați le-au jefuit, le-au lovit și le-au violat amenințând cu pistolul, victimele se simt norocoase că au rămas în viață.

Femeile folosesc comparații de autoîncurajare, apelând la compararea propriilor lor situații cu altele mai rele, nu cu altele mai bune. În general victimele minimalizează victimizarea.

Devictimizarea

Devictimizarea mai are loc și când victimele își spun că suferință lor servește unui scop mare și benefic, care poate uneori să nu fie ușor de descifrat. Multe victime în încercarea de a da răspuns întrebării angosante “De ce eu?”, au ajuns la concluzia că violentul atac criminal, cutremurul de pământ, boala sau accidentul lor poate schimba lumea sau i-a transformat pe ei în oameni mai buni.

Este constructiv, admirabil și matur să dai o  nuanță pozitivă experiențelor negative. Dar înainte de a ne culege de pe jos pentru a depăși starea de dezolare, mai întâi înjurăm, plângem, agităm pumnul spre cer, pentru a ne cere înapoi viața de dinainte.

Unii minimalizează impactul situației dându-i sens iar alții resping cu vehemență statutul de victimă, refuzând să aleagă sau să perceapă viața din poziția de victimă.

În încercarea de a înțelege victimizarea, unele victime găsesc consolarea în a se blama pentru unul sau altul dintre evenimentele groaznice prin care au trecut. Ele cred că neșansa nu a fost întâmplătoare și nu era de neevitat.

Autoblamarea are două efecte: a da vina pe cineva sau  presupune o supraevaluare a responsabilității iar al doilea este că, în loc să se simtă groaznic când se învinovățesc, victimele care o fac au tendința să se simtă mai bine. Autoblamarea nu ajută prea mult moralul victimei dacă este atribuit unui defect simplu de caracter. Pentru mulți oameni este mult mai suportabil, mult mai puțin înfricoșător să se simtă incopetenți și vinovați decât să se simtă neajutorați și fără posibilitatea de a controla situația. Când îți consideri conduita fără de vină se poate să simți că nu poți face nimic pentru a preveni reptarea unor astfel de evenimente. Autoblamarea le ajută pe victime să creadă că, schimbându-și stilul sau comportamentul, acționând pot evita riscul unei nenorociri viitoare.

Activitate și acțiune

Alte victime răspund victimizării implicându-se în diverse acțiuni menite stopării repetării istoriei. Victima unui jaf își poate instala un sistem de securitate în casă. Victima unui viol poate învăța tehnici de autoapărare. Acțiunea directă poate da victimei senzația că are control asupra mediului înconjurător, astfel își poate minimaliza recent descoperita percepție de vulnerabilitate. Implicarea intensă în fiecare etapă a procesului de reabilitare – a intra într-un grup de susținere a victimelor pentru refacerea psihologică, a apela la specialiști care pot oferi psihoterapiesau a face terapie fizică intensă – presupune acțiune. Pot acționa în așa fel încât să dovedească altora că nu ar trebui să fie considerate victime. Ascunderea dizabilitațiilor, respingerea ofertelor de ajutor, comentarii sau glume despre situația lor, încăpățânarea  în a participa la activități grele și apoi refuzul de a fii tratate ca și cum ar fi făcut ceva excepțional pot crește șansele de a depăși starea de victimă.

Supraviețuitori

Cred că oamenii sunt foarte rezistenți și mult mai tari decât cred ei că sunt, până în ultima clipă. Poate uneori v-ați întrebat, dacă ați fost scutiți de loviturile mai dure ale vieții, cum v-ați fi descurcat cu ele. E normal să va puneți o astfel de întrebare fiindcă în timp ce unii pot depăși starea de victimă, alții nu pot.

Dragostea, speranța, credința, râsul, încrederea și voința de a trăi au valoare terapeutică. Un regim sistematic de filme comice și cărți umoristice poate fi un tratament neconvențional dar cu o influență majoră asupra chimiei corpului.

Atunci când victimele bolii acceptă responsabilitatea recuperării lor au o șansă mult mai mare să devină supraviețuitori. Când pacienții se simt oarecum răspunzători pentru faptul că s-au îmbolnăvit, vor avea senzația că au mai mult control asupra procesului de vindecare.

Relaxarea, meditația, hipnoza sau transa, imaginile și sugestiile mentale pozitive pot contribui la crearea unui mediu propice vindecării, dezvoltând personalitate de supraviețuitor. Capacitatea de iubire necondiționată, o iubire de sine și de alții sunt stimulente puternice al sistemului imunitar. Pacienții excepționali refuză să fie neajutorați și disperați, participă activ la tratamentul lor pregătiți pentru schimbare. Își iau soarta în mâini, își îmbunătățesc viața, își prelungesc viața, uneori realizând vindecări miraculoase. Pacienții ale căror minți fac saltul la un nivel superior de conștiințăsunt capabili de ceea ce se numește vindecarea cuantică.

Când ne lovește dezastrul visurile se spulberă, inima noastră suferă, sensul vieții se schimbă. Mai devreme sau mai târziu unii ne vom reculege și vom merge mai departe. Cedăm în fața puterii forțelor necontrolabile dar, ca supraviețuitori facem tot posibilul ca noi, nu soarta, să avem ultimul cuvânt. Găsim o cale de a trăi fără ceea ce nu mai avem, reparăm ceea ce este de reparat și în ciuda tuturor necazurilor, suferințelor și bolilor, cu pași repezi zburăm încrezători spre viitor. Și ce mai este viața în afara acestui curaj teribil de a o trăi și a o înfrunta până la moarte?!