Timp de citire estimat: 5 minute
Cum învățăm să ne lăsăm copiii să trăiască pe cont propriu
Creșterea copiilor este o călătorie profundă și transformatoare, plină de provocări, bucurii și responsabilități. Ne dedicăm ani întregi pentru a le oferi sprijin, îndrumare și protecție, sperând că, într-o zi, vor deveni adulți independenți și fericiți. Însă, pe măsură ce copiii noștri cresc, începem să simțim o tensiune subtilă: cum și când trebuie să ne retragem din rolul nostru de protectori?
Deși dorim să-i vedem pe copii căpătând controlul asupra vieților lor, este adesea dificil să ne eliberăm de instinctul de a le influența alegerile, chiar și atunci când devin adulți. Într-un amestec de iubire, teamă și atașament, continuăm să ne simțim responsabili pentru soarta lor, chiar și când acest lucru devine un obstacol în calea autonomiei lor.
Acest articol explorează dilema cu care se confruntă mulți părinți: cum să ne împăcăm cu rolul de părinți ai unor adulți și cum să navigăm între dorința de a-i proteja și nevoia lor de libertate? Cum putem lăsa controlul și să le permitem să facă greșeli fără să ne simțim vinovați sau neputincioși?
Investim mulți ani din viață în creșterea copiilor noștri. Odată cu maturizarea lor, le oferim din ce în ce mai multă libertate de a lua decizii, de a face greșeli, renunțăm la controlul parental și zâmbim când devin independenți. Respectăm autonomia lor și încurajăm separarea, chiar dacă nu suntem mereu de acord cu felul în care își planifică prioritățile în viață. Rămânem conștienți că este viața lor, nu a noastră.
Așa ar trebui să se desfășoare scenariul ideal. Ne-ar fi greu să le cerem să respecte programul nostru, ne-ar fi rușine să le impunem ce ar trebui și ce nu ar trebui să facă și poate ne-ar părea ridicol să oferim sfaturi nesolicitate, așteptând ca ele să fie urmate. Din păcate, pentru mulți părinți și copii, lucrurile nu sunt atât de simple.
De multe ori, încercăm să controlăm destinul copiilor noștri chiar și după ce ne-am stins. Lăsăm moștenire în mințile lor regulile, convingerile și valorile noastre, chiar dacă nu le scriem pe hârtie. Prin felul în care distribuim resursele materiale – fie că le lăsăm liber sau condiționat – influențăm viața copiilor noștri chiar și dincolo de mormânt.
Copiii au nevoie de protecția noastră în anii formativi, iar atunci știm ce este mai bine pentru ei. Cu toate acestea, chiar și atunci când ei devin adulți, părinții rămân convinși că știu mai bine. În mintea multor părinți, sarcina lor nu se termină niciodată. Deși nu mai sunt copii, părinții continuă să-și asume același rol protector.
Evoluția ca părinte
De ce nu putem fi întotdeauna centura de siguranță a copiilor noștri?
În primele decade de viață, părinții sunt indispensabili pentru supraviețuirea copiilor. Chiar și în adolescență, deși copiii luptă pentru autonomie, părinții păstrează un control semnificativ – fie pentru că au resursele financiare, fie pentru că dețin autoritatea. Însă, odată ce copiii devin adulți, chiar dacă lipsa lor de experiență ne îngrijorează, trebuie să le cedăm controlul propriilor vieți.
Cu toate acestea, ne este dificil să credem că ei sunt cu adevărat pregătiți pentru a face față lumii. În loc să renunțăm și să ne bucurăm că am terminat cu dificila responsabilitate pentru ei, continuăm să fim părinți. Ne tulburăm când vedem ce alegeri fac, și adesea, suntem tentați să intervenim, convinși că știm mai bine.
Tendințele salvatoare ale părinților
Mulți părinți sunt invadați de tendințe salvatoare și temeri de a-i lăsa pe copii să greșească. Aceștia se simt neapreciați, irelevanți și ignorați atunci când nu mai au rolul de decizie. Le este greu să accepte maturitatea copiilor lor și vor să-i controleze pentru a-și satisface propriile nevoi. Adesea, își conving singuri că acțiunile lor sunt pentru binele copiilor.
Pe lângă dorința de a le spune cum să-și trăiască viața, părinții au și opinii ferme despre cum ar trebui să fie crescuți nepoții – opinii pe care le oferă adesea nesolicitate. Ei cred că aceste păreri sunt revelatoare, chiar dacă părinții nepoților lor nu le-au cerut.
Controlul exercitat asupra copiilor adulți are probabil cele mai nobile intenții – binele lor. Însă acest „bine” îi împinge într-o direcție pe care părinții, nu copiii, o consideră importantă. Ne lăsăm ghidați de vanitate și competiție, dorind să ne vedem copiii ca pe un „carnet de note” al propriilor noastre realizări. Încercând să atingem perfecțiunea prin ei, îi împovărăm cu așteptări nerealiste, trasându-le drumul în carieră, viață personală și alte aspecte ale existenței lor.
Controlul asupra copiilor adulți
Există părinți care, atunci când copiii lor nu se comportă conform așteptărilor, îi scot din inimă. Nu pentru că acești copii ar fi răi, ci pentru că nu sunt cei pe care părinții i-au imaginat. Aceștia își privesc copiii mai mult ca pe niște accesorii menite să compenseze propriile lor eșecuri.
Unii părinți își privesc copiii ca pe un bun de preț, și nu ca pe persoane independente, cu drepturi proprii. Controlul exercitat asupra copiilor menține un sentiment de importanță și oferă iluzia unui scop continuu.
Uneori, părinții cer același respect și supunere din partea copiilor maturi ca la serviciu. Dacă nu reușesc să-și controleze viața profesională, încearcă să o facă în cea personală, fiind singurul loc unde încă mai pot exercita puterea.
Părinți ai copiilor adulți
Când copiii noștri ne reproșează comportamentul din trecut, este esențial să le recunoaștem experiența, să îi ascultăm cu compasiune și, acolo unde este necesar, să ne cerem scuze. Cu toate acestea, nu trebuie să acceptăm întreaga vină pentru suferințele și dificultățile lor actuale. Nu este corect ca ei să ne tragă pe noi la răspundere pentru tot ce li se întâmplă.
Există situații în care un copil adult nu poate reuși singur din cauza bolii sau unui handicap, caz în care părinții trebuie să găsească o cale de a se detașa emoțional. Cu toate acestea, majoritatea dintre noi luptăm să menținem o distanță sănătoasă, chiar și atunci când recunoaștem autonomia copiilor noștri.
A deveni părinți ai copiilor adulți înseamnă a învăța să respectăm deciziile lor, să-i tratăm ca pe niște indivizi separați, cu dreptul de a-și croi propriul drum. Aceasta este singura cale de a ne elibera din relația toxică și fuzională dintre părinte și copil.
Ce înseamnă, de fapt, să fii părinte pe viață? Poate că răspunsul stă în găsirea echilibrului între a fi prezent pentru copiii noștri și a le oferi libertatea de a-și croi propriul drum. Întrebarea pe care fiecare dintre noi ar trebui să o punem este: suntem dispuși să le dăm voie să fie ei înșiși, fără ca umbra noastră să le influențeze deciziile?