Introducere
Investim mulți ani din viață în creșterea copiilor noștri și odată cu creșterea lor le acordăm din ce în ce mai multă libertate de a lua decizii, de a face singuri greșeli, renunțăm la controlul parental, zambim când devin independenți, respectăm autonomia lor și încurajăm separarea lor, și chiar dacă nu suntem de acord cu felul în care ei își planifică prioritățile în viață suntem mereu constinenti că este viață lor, nu a noastră.
Cam așa ar trebui să se desfășoare scenariul. Să ne fie greu să le cerem să respecte programul nostru, să ne fie rușine să le spunem ce ar trebui și ce nu ar trebui să facă, sau să ne simțim ridicol să le oferim sfaturi nesolicitate sau să ne așteptăm să ne urmeze acel sfat. Din păcate, atât pentru părinți cât și pentru copii, lucrurile nu sunt chiar așa de simple.
Încercăm să controlăm destinul copiilor noștri chiar și de dincolo de mormânt iar asta nu este o exagerare. Noi lăsăm moștenire în mințile lor regulile, convingerile și valorile noastre, chiar dacă nu le zgâriem pe hârtie într-un necrolog. Putem de asemenea, prin câți bani le lăsăm moștenire și prin cum sunt ei lăsăți, fără constrângeri sau închiși în vreun fond, să influențăm, de dincolo de mormântviața copiilor noștri. Copiii au mare nevoie de calitățile noastre de ocrotitori în anii dezvoltării lor. Știm atunci, ce este mai bine pentru ei. Suntem convinși că și acum știm. Și deși, ajunși mari acum, trecuți de copilărie, noi, mamele și tății suntem convinși că sarcina noastră nu s-a sfârșit. Poate că nu mai sunt copii, însă noi le rămânem în continuare părinți.
Evoluția ca părinte
De ce nu putem fi întotdeauna centurile de siguranță ale copiilor noștri?
În primul deceniu al vieții copiilor fără îndoială parinții sunt indispensabili supravieturii lor. Chiar și în al doilea deceniu ca părinți, în ciuda luptei pentru autonomie a fiilor sau fiicelor unii părinți dețin controlul fiindcă au banii, puterea, autoritatea legală și cheile de la mașină.
Însă în al treilea deceniu ca părinți în ciuda lipsei lor de experiență sau cu superficialitatea cu care privesc capcanele și pericolele din lume, fiicele și fiii noștri au devenit oficial adulți și noi trebuie să îi lăsăm pe ei să preia controlul propriilor vieți. Poate că ne vine greu a crede că ei sunt pregătiți pentru asta.
În loc să renunțăm și să ne bucurăm că am terminat cu dificila noastră responsabilitate pentru ei, ne-am exersat atât de mult statutul de părinte încât nu mai știm să fim decât părinți.
Ne cutremurăm când vedem ce alegeri fac, suntem îndemnați să le spunem părerea – că sunt incapabili să aleagă în situații pe care noi le considerăm extrem de periculoase. Nu putem să nu ne băgăm în treburile lor, nu putem să ne dăm la o parte, să tăcem din gură, să le dăm voie.
Tendințele salvatoare ale părinților
Uneori, părinții sunt invadați de tendințe salvatoare și de temeri de a lasă copiii să facă greșeli. Se simt neapreciați, irelevanți și ignorați când nu mai au rolul factorului de decizie. Le este dificil să recunoască separația și maturitatea copiilor lor. Doresc să îi controleze pentru a-și satisface nevoile proprii și de cele mai multe ori se vor convinge pe ei înșiși că ceea ce fac este pentru binele lor.
Pe lângă dorința de a spune copiilor cum ar trebui să trăiască, mai au și alte opinii despre cum ar trebui să le crească nepoții, opinii pe care le susțin încrezători, opinii despre care ei cred că ar fi revelatoare, opinii pe care parinții nepoților lor nu i-au rugat să le împărtășească.
Controlul pe care încercăm să îl exercităm are probabil că scop cel mai nobil dintre scopuri – binele lor. Dar ne putem înșela fiindcă acel “bine” îi împinge în direcțîi pe care noi și nu ei, credem că sunt importante pentru ei, pentru că suntem siguri că știm ce este mai bine pentru ei, fiindcă ei, în opinia noastră, nu știu. Se pare că ne controlăm copiii adulți și din motivul implicării competitivități și vanității noastre, din dorința de a fi copilul nostru “carnetul de note bune”. Încercând să luăm numai note mari, ne supraîncărcăm copilul cu așteptări perfecționiste, trasandu-i ce carieră, ce coleg, ce greutate, ce calități, ne-ar face pe noi mândri să le aibă. Îi bombardăm cu propriile speranțe răsuflate și obtuze, devenind unul dintre acei părinți care își doresc să își vadă visurile împlinite de progenitura sa.
Controlarea copiilor
Există părinți care, atunci când copiii lor nu se comportă așa cum vor ei să se comporte, decid să și-i scoată de la inimă, nu pentru că acești copii ar fi persoane rele, ci pentru că aceștia nu sunt copiii pe care și-i imaginau. Acești părinți își privesc copiii ca un accesoriu, ca pe un mod de a compensa propriile eșecuri. Ei nu pot accepta copii ale căror destine nu le pot controla.
Unii părinți își privesc copiii toată viațamai mult ca pe un bun pe care îl dețin, decât ca persoane distincte care au și ele drepturi.
Controlarea copiilor ajută la prezervarea sentimentului importanței proprii și permite agățarea de ceea ce poate fi văzut cel mai important rol al vieții. Mamele casnice au cele mai mari probleme în a renunta la gratificarile date de dependența măgulitoare a copiilor, de respectul lor pentru înțelepciunea și experiența părintească, de sentimentul că ei nu pot trăi fără sprijinul părinților.
Câteodată parinții cer de la copiii lor maturi același tip de respect și supunere de care beneficiază la serviciu, iar dacă sunt neputincioși la serviciu încearcă să își controleze copiii, tocmai pentru că este singurul lucru pe care îl pot controla.
Unii părinți ar face bucuroși un împrumut la bancă dacă copilul lor ar decide să-și abandoneze cariera actuală și s-ar face doctor sau avocat sau inginer. Pe de altă parte nu va vedea nici un ban de la ei dacă ar vrea vreodată să își cumpere o motocicletă. Și acest exemplu este o formă de control.
Pentru a controla copiii prin intermediul banilor trebuie să-i ai. Însă controlarea prin intermediul vinii este o opțiune deschisă oricui. Făcându-i pe copii să se simtă vinovați pentru provocarea unor neliniști, insomnii, creșterea tensiuni, lipsa poftei de mâncare este o modalitate ușor câștigătoare de a exercita controlul vinii. Și vina dezaprobăriicare câteodată este simplu evocată prin umflarea nărilor sau ridicarea unei sprâncene este încă nedemodată.
Copii nefericiți
În timp ce ne împovărăm copiii cu vinovăție ne împovărăm și pe noi înșine, o povară ce o revendicăm drept a noastră de fiecare dată când ei întâmpină dificultăți. Convinși că avem control total asupra rezultatului ne declarăm responsabili în totalitate, găsindu-ne pe noi răspunzători de eșecurile lor, autoflagelându-ne pentru suferințele lor actuale și căutând atent în trecut spre a putea înțelege unde am greșit. Am putea înțelege că așa importanți cum suntem, noi, părinții nu suntem singurii modelatori ai copiilor noștri. Nu doar natura lor înnăscută dar și lumea exterioară le-au fost formatori.
Unii părinți se revanșează punând un anume preț pe viețile lor, sperând să-și ispășească păcatele cu ajutorul banilor. Unii părinți își amână constant planurile și își pun în paranteze propriile vieți pentru a fi prezenți și pentru a satisface nevoile copiilor. Iar unii părinți, atunci când copiii lor încalcă legea sau comit crime atroce își asumă toată responsabilitatea pentru faptele lor.
Însă ce este de făcut atunci când copiii noștri adulți, mai mult din mânie decât din supărare, găsesc că vina pentru toate greutățile lor actuale este dela noi, insistând că i-am fi putut face mai fericiți și că am ratat ocazia?
Sau ce e de făcut când ne spun că am fost părinții perfecți și că asta le-a făcut viață mult mai grea?
Părinți ai copiilor adulți
Când copiii noștri ne reproșează comportamentul nostru trecut trebuie să admitem că așa privesc ei experiența aceasta. Putem asculta cu compasiune, fără a încerca să ne disculpăm. Putem să le spunem că ne pare rău că suferă și putem să ne cerem scuze, dacă este cazul. Ce nu trebuie să facem este să îi lăsăm pe copiii noștri adulți, să pună toată vină în spinarea noastră sau să le permitem să ne tragă pe noi la răspundere, pentru suferințele și problemele prin care trec acum.
Sunt situații în care un copil adult nu poate sau nu va reuși niciodată singur, fie din cauza unei boli sau a unui handicap, iar părinții trebuie să caute detașarea emoțională. Însă chiar dacă reușim să realizăm autonomia lor și să fim pregătiți să acceptăm alegerile neașteptate ale copiilor, cei mai mulți dintre noi vom lupta în a menține detașarea.
Stagnăm în sărăcia personală când nu reușim să avem preocupări dincolo de propria persoană, dincolo de experiența părintească. O persoană matură simte nevoia să fie necesară cuiva iar creativitatea împlinește această dorința. Unii părinți și mai ales mamele, ar trebui să răspundă la provocarea : ”Când, ceva care îți aparținuse cu desăvârșire încetează a mai fi al tău?”
Plecarea copiilor sau părăsirea cuibului este o perioadă deosebit de stresantă pentru mama care și-a dedicat mare parte din activitatea și energia sa creșterii copiilor. Dacă se va simți nedorită și inutilă o astfel de mama va dezvolta ori o depresie ăantajatoare ori o supraimplicare în viața conjugală a copiilor lor.
Nu vrem să se simtă neajutorați copiii noștri, dar vrem foarte tare să-i ajutăm. Faptul de a fi părinte are două tăișuri. Pe de-o parte cere de la noi să conviețuim cu dragoste nediminuată și necondiționată pentru copiii noștri, iar pe de altă parte ne cere împăcarea cu limitele a ce putem și a ce nu putem și a ce nu trebuie să încercăm să facem pentru ei, împăcați cu condiționarea rolului de părinte.
Să îți respecți copiii maturi ca adulți, ca indivizi separațicare au dreptul să ia singuri decizii referitoare la viața lor este singurul și cel mai important lucru ce trebuie învățat dacă vrem să părăsim relația fuzională, toxică părinte-copil.
odată cu asta capacitatea de a socializa și de a întreține relații cu oameni de bună credință.
Nu uita că această tehnică este un instrument din trusa ta de rezistență pe care o porți mereu în tine. De fiecare dată când ești indispus sau abătut verifică trusa. Așterne pe hârtie un jurnal!
Aceste abordări te vor ajuta să-ți stabilizezi mental sănătatea și normalitatea în viața ta îmbunătățind calitatea vieții și dezvoltând o relație bună cu sinele.