Violența la copii mai mici sau mai mari

Delia A.Dragoste, Relaţionare părinte copil

Fie că ne referim la copiii noștrii sau la cei pe care îi vedem când ne întâlnim cu famila prietenilor sau ne jucăm cu ei la grădiniță, unde suntem educatori sau ne intersectăm cu ei în parc, când ieșim în pauza de relaxare, alături de copilul nostru, copiii au comportamente agresive, iar unii dintre ei par a avea dezvoltată numai această cale de interacțiune.

Frecvența loviturilor, a mușcăturilor și a altor activități care se înscriu în registrul comportamentelor agresive ating nivelul maxim la grădiniță. Numărul acestor manifestări scade considerabil începând cu vârstă de 4 ani. Copiii cu sistem dereglat de stres fac excepție de la această regulă. De îndată ce li se activează axul hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenal le este foarte greu să-și controleze emoțiile.

Fie că se retrag, internalizând anxietatea, sau devin furioși și se dau în spectacol, externalizând și amplificând răspunsul, copiii nu pot controla calea de manifestare a anxietății.

Anxietatea se manifestă într-o varietate surprinzătoare de moduri. Anxietatea este un sentiment de teamă pe care îl poate experimenta oricare dintre noi, indiferent de vârstă, statut, de nivelul de inteligență sau sex. Starea de anxietate se poate deghiza și în reacții comportamentale agresive, nu doar în comportamente de retragere timidă. Frica este o emoție primară, un răspuns fiziologic la o amenințare din mediul înconjurător care crește în cel mai scurt timp capacitatea organismului de a se confrunta sau a scapă de ceea ce este văzut ca pericol.

Adesea considerăm că în spatele unui comportament agresiv se află doar furia sau fustrarea și ne poziționăm greșit pentru a implementa strategi specifice anihilării agresivității.

Agresivitatea este o tendința înnăscută spre acțiune. Acest instinct determină comportamente cu scopul distrugerii altora însă o întâlnim și îndreptată către sine.

La naștere, fiecare ființă va fi înzestrată cu instinctul agresiv necesar pentru evoluție atât în mediul fizic cât și în cel social. Agresivitatea trebuie văzută atât ca o tendință înnăscută cât și una învățată, a cărei manifestare e declanșată de circumstanțe sociale specifice.

În acest articol voi analiza parametrii agresivității în contextul dereglării mecanismului de stres.

Anxietatea poate fi observată și analizată pe copii cu vârste foarte mici.

Putem veni în ajutorul acestor copii renunțând la eticheta de rea-voință și înțelegând că reacțiile lor excesive sunt biologice.

Identificarea manifestărilor agresive ale copiilor se poate face de la o vârstă fragedă, înainte de a merge copilul la grădiniță, unde de cele mai multe ori, un părinte poate primi mustrări de la părinții colegilor propriului copil sau propuneri pentru o evaluare psihologică a copilului de la educatori.

Tendința părinților este să minimalizeze sau să normalizeze comportamentele agresive considerând că acestea țin de vârstă, că sunt ereditare, cauzate de factori externi incontrolabili, ajungând să întrețină inconștient un mediu fertil pentru astfel de manifestări sau să încurajeze ieșirile agresive.

Tranziția la școlarizare vine la pachet cu diverși factori de stres  –  sociali, academici – care sunt o componentă normală a școlii și pentru mulți părinți această etapă aduce la suprafață surprinderea cu privire la comportamentul propriului copil. Aceștia pot observa, uneori comparând copiii, reacția propriului copil la stres prin numărul mare de conflicte cu colegii, cu profesorii sau, prin refuzul de a merge la școală. Mai târziu, problemele de învățare, tulburările de atenție, atribuirea de intenții ostile colegilor și căutarea de vinovați au toate legătură cu schimbările din hipocamp, zona creierului responsabilă cu dobândirea, perfecționarea și menținerea de noi competențe.

Stabilirea unei relații personale regenerative – cu un profesor, un mentor, mai târziu cu un bun prieten sau un partener romantic – poate ajuta la diminuarea efectelor unui sistem de stres hiperactiv. Atașamentele ulterioare în viață sunt deosebit de importante când legătura dintre părinte și copil a fost problematică. Relațiile pozitive oferă puteri care formează reziliența.

Există două circuite cerebrale ușor diferite care pot activa stimularea fricii și reacția la stres aferentă. Unii stimuli par a fi factori naturali de frică (de ex. un șarpe) când percepția se îndreaptă direct spre amigdala și în scurt timp, în mod automat se trece la acțiune.

Există și o mulțime de situații care nu sunt programate în răspunsul evolutiv și care pot duce la stres odată cu creșterea în vârstă. O ceartă cu un prieten în perioada adolescenței, rezultate proaste la un test au reacții lente la stres existând posibilitatea de a profita de un timp intermediar în circuitele cerebrale pentru a face o apreciere cognitivă: “Ce mă îngrijorează cu adevărat? Pot reacționa în alt mod?” 

Funcția cortexului prefrontal ajută la a judeca dacă temerile sunt reale sau nu. Prin exercițiu, instruire, tehnici de mindfulness se pot învață discernământul și se poate dobândi o ghidare a reacțiilor în locul răspunsurilor automate. Când are loc o exersare eficientă se dezvoltă noi neuroni care se aprind și se conectează între ei pentru a susține această abilitate. Înlocuind vechiul obicei de a reacționa rapid din cauza anxietății se poate identifica un buton de pauză emoțională care permite să se vadă altfel lucrurile.

Și totuși, această oportunitate de reflecție poate fi îndreptată împotriva sinelui într-un mod care stârnește sistemul de gestionare a stresului. Când te gândești negativ la modul în care se petrec lucrurile în viață, la obsesia pentru lucrurile care au mers prost în timpul zilei sau la probabilitățile îngrijorătoare cu care te poți confrunta în viitorul apropiat acestea provoacă frică sau anxietate, iar sistemul de gestionare a stresului o ia la galop. Un eveniment imaginat sau rememorat reacționează în același mod ca o provocare reală.

În afară de generarea de stres excesiv această practică de gândire și reflecție crește secreția de cortizol pe timpul nopții afectând calitatea somnului. Deficitele de somn duc la o autoreglare mai proastă, la o mai mare dificultate de gestionare a interacțiunilor sociale, la scăderi ale atenției și învățării și cercul vicios nu se termină. Dacă înțelegem că factorii implicați în declanșarea și manifestarea anxietății descărcată prin comportamente violente se transformă în factori care întrețin și perpetuează un mod ineficient de descărcare a tensiunii putem realiza dificultatea intervenției în identificarea cauzei. Necesitatea observării tuturor mecanismelor implicate în reacțiile violente a unui copil sau adolescent cât și a contextului în care apar, apoi crearea unui spațiu de siguranță și stabilitate emoțională pentru a pregăti o cale de comunicare liberă și sinceră nu este deseori apanajul părinților.

Direcționarea familiei către căutarea unui specialist și apelarea la serviciile psihologului deschide posibilitatea înțelegeri comportamentelor violente cât și  corectarea lor.