Consiliere în tratamentul infertilității

Delia A.Dragoste, Relaţionare părinte copil

 “Maternitatea este o lume vastă. Analizarea și explorarea ei nu are sfârșit. Nu avem pretenția că am analizat-o și explorat-o pe deplin . Trebuie să descriem o altă lume, să oferim mamelor cuvinte care să le permită să spună ce simt, astfel încât să găsească puterea de a da naștere.” spune dl. Dr. Delassus în “Sensul Maternității”.

Dorința de-a avea copii este mai mult decât un instinct. Manifestarea ei este modelată de nivelul de dezvoltare a personalității individului, de maturitatea relației de cuplu, de specificul socio-cultural, de factorii economici, de evenimentele biografice individuale și de dinamica familială. 

În cuplul diagnosticat cu infertilitate își face loc lipsa de speranță, sentimentul de vinovăție, disperarea, doliul și scăderea încrederii în sine. Modul în care relaționează membrii cuplului poate induce disfuncționalitate. Reacțiile emoționale des întâlnite la cuplul infertil sunt: negarea sau surprinderea, furia, inutilitatea, teama, resentimentul, durerea, resemnarea și acceptarea. 

Consecințele acestor emoții duc la izolare, stres, furie, incapacitatea de-a vorbi cu alții despre dificultatea lor și, insatisfacție maritală. Bărbații reacționează la diagnosticul de infertilitate printr-un sentiment de pierdere, stigmatizare, scăderea stimei de sine, sentiment de inadecvare sau eșec. Femeile au un tablou mult mai complex reacționând cu îngrijorare, anxietate, izolare, criticism, gelozie, vinovăție, stimă de sine scăzută, frică de abandon și depresie. Peste toate acestea planează temerile aspectelor medicale ale problemei, temerile modificării relației de cuplu și incertitudinea rezultatelor tratamentului prescris.

Când aduci în discuție infertilitatea, disconfortul psihologic și jena își fac apariția. Sunt de menționat și efectele intrusivității tratamentului, costurile financiare, schimbarea planurilor de viață, presiunea timpului care alterează dinamică relației dintre parteneri.

Factorii de risc precum psihopatologia preexistentă, infertilitatea primară, convingerea că a fi părinte este un scop central al existenței, prezența unor strategii de coping ineficiente, relații maritale nesatisfăcătoare, rețea socială săracă, suport familial redus, toate acestea generează distres crescut.

Neglijarea impactului emoțional al infertilității și reducerea problemei la aspectul său pur biologic sau medical pune cuplul în pericol si micșorează șansele de maternitate. Este o necesitate completarea procedurilor medicale cu focusarea pe nevoile psihosociale și emoționale ale cuplului sau viitorilor părinți prin informarea acestora asupra procedurilor și asigurarea că acestea sunt înțelese și acceptate.

Echipele medicale sunt compuse din medici specialiști (ginecolog, genetician, embriolog), asistente medicale, biologi, tehnicieni de laborator și nu în ultimul rând psiholog sau psihiatru cu formare în consiliere și psihoterapie. Dificultatea diagnosticului de infertilitate are implicații atât biologice cât și psihologice și sociale. Tratamentul constă într-o serie de intervenții care pot avea succes sau nu. Poate fi un proces îndelungat ce crează stres emoțional specific, uneori dezamăgire și chiar disperare. Procedurile de diagnostic și tratament au impact asupra vieții intime cu schimbarea dinamicii relațiilor, a sexualității, a abilității de a face față emoțiilor.

Consilierul psihologic va ține cont de nevoile pacientului și a oricărei alte persoane ce poate fi afectată de procedurile tratamentului și de deciziile ce trebuie luate. Consilierul ajută pacientul să înțeleagă implicațiile tratamentului pentru el și familia lui, și pentru copiii ce se vor naște. Asistă pacientul în luarea deciziei celei mai potrivite și se focusează pe semnificația deciziilor luate și pe consecințele deciziei de tratament.

Pacienții care refuză consilierea au un nivel înalt de distres sau nu li s-a explicat eficient și rațional de ce au nevoie de consiliere sau nu înțeleg necesitatea de a fi susținuți. În lipsa suportului emoțional obținut în terapie, pacienții proiectează pe membrii clinicii dezamăgirea și furia diagnosticului, preferând să creadă că aceștia sunt incompetenți, neprofesioniști, sau că nu au avut suficientă grijă de ei.

Este recomandat să consultați un psiholog. El vă poate ajuta să vă urmați mai bine tratamentul. Ascultați-l, aveți răbdare și întrebați-l. Menținerea relației cu el vă ajută să depășiți momentele de îndoială sau descurajare, să suportați înfrângerea sau să vă sărbătoriți reușita. Veți dori să păstrați legătură cu el și după naștere. Rolul de părinte, pe lângă entuziasm și bucurie este plin de provocări și capcane. A simți că ești părinte nu se termină niciodată.

solicităm insistent răspunsul lor în comunicare. Dar, dacă vom reuși în această direcție, comunicarea va fi pusă sub semnul întrebării.

În mod evident, omul este învățat de la naștere să comunice. El nu are de ales între a comunica și a nu comunica. Nu suntem siguri de potențialul intrinsec al oamenilor de a nu comunica. Modul de libertate spre care ne îndreptăm va lua forma unei noi abordări: nu putem să nu comunicăm dar, putem fi indiferenți!