Unde ești copilărie, cu părinții tăi cu tot?!

Delia A.Dragoste, Relaţionare părinte copil

Într-o societate care ține permanent partea părinților, copiii nu-și pot găsi curajul de a renunța la idealizarea părinților. Cat de puternic acționează presiunea societății poate oricine constata și singur.

“Să n-ai amintiri din copilărie este ca și când ai fi condamnat să cari întotdeauna după tine un cufăr al cărui conținut nu îți este cunoscut. Și cu cât îmbătrânești, cu atât devine mai greu și cu atât ești mai nerăbdător să-l deschizi.” Jurek Becker

Firescul maltratării copiilor face să fie nevoie de un anumit timp pentru a simți suferințele din copilărie și asta doar datorită empatiei unui participant conștient care te poate ajuta să admiți încet, treptat sentimentele despre suferința purtării revoltătoare a părinților.

Maturizarea înseamnă să nu mai negăm adevărul, să simțim în noi suferințele refulate, să luăm la cunoștință la nivel mental istoria trupului, să o integrăm și să nu mai fie nevoie s-o reprimăm. Dacă ulterior contactul cu părinții poate fi păstrat sau nu, asta ține de circumstanțele date. Renunțarea la relația bolnăvicioasă cu părinții interiorizați în copilărie și pe care o numim dragoste dar de fapt este recunoștință, milă, așteptări, negare, iluzii, supunere, spaimă și frică de pedeapsă trebuie făcută.

Adesea, toată viața, copiii maltratați speră să primească în sfârșit iubirea pe care nu au cunoscut-o niciodată. Aceste așteptări ale lor, interpretate ca fiind iubire și prețuită ca virtute întăresc legătura lor cu părinții. Din păcate, prețul pentru morala tradițională este plătită de trup. Cecitatea emoțională este un lux scump plătit și de cele mai multe ori (auto)distructiv. Când un om crede că simte ceea ce trebuie să simtă și încearcă permanent să nu simtă ceea ce este interzis, atunci se îmbolnăvește. Mai există posibilitatea ca lăsându-și copiii să plătească pentru asta, în timp ce-i folosește ca suprafață de proiecție pentru emoțiile lor nemărturisite, nu se îmbolnăvește.

Există un conflict dintre ceea ce simțim și ceea ce știm, și acesta este înregistrat în trupul nostru, și ceea ce ne dorim să simțim pentru a corespunde normelor morale pe care ni le-am interiorizat înca din copilărie. Când ceva ne împiedică să ne admitem adevăratele sentimente acest compromis îl plătim cu îmbolnăvirea fizică.

Adevărata comunicare poate duce la ieșirea din cercul vicios al autoamăgirilor și ne poate elibera de simptome.

Iubire cu forța nu există. Cănd copiii nu-și pot iubi părinții și nici părinții nu-și pot iubi copiii, recunoașterea faptului că nu ne putem manipula sentimentele, că nu putem și nu vrem să ne înșelam nici pe noi, nici pe alții, ne aduce o mare ușurare și eliberare. Recunoașterea adevăratelor sentimente, independent de cerințele morale, rupe lanțul autoamagirii.

Un copil are nevoie de dăruire, atenție, protecție, prietenie, grijă și disponibilitate de comunicare. Aceste lucruri dacă îi lipsesc, copilul nu va putea transmite mai departe dragoste pentru copiii săi și va rămâne pentru toată viața cu dorul de satisfacere a primelor sale nevoi vitale. Cu cât copilul a primit mai puțină dragoste, chiar și negând acest lucru, cu atât adultul va ține mai mult la părinții săi. Va aștepta de la aceștia sau de la înlocuitorii lor, tot ceea ce părinții nu i-au acordat într-un moment decisiv al vieții lor. Trupul nu poate uita privațiunile sau ceea ce îi lipsește, păstrează un gol și așteaptă să fie umplut.

Înaintând în vârstă, este mult mai dificil să obții de la părinți sau de la alții indivizi dragostea părintească. Odată cu maturizarea așteptările și dezamagirea sunt și mai puternice. Acestea vor fi transmise asupra altora, asupra propriilor copii și nepoți. Adesea nu suntem conștienți de aceste mecanisme, nu recunoaștem realitatea propriei copilării.

În fiecare adult cândva maltratat doarme teama copilului mic, că dacă s-ar revolta împotriva comportamentului părinților acesta ar fi pedepsit. Totuși, doarme numai atât timp cât teama îi rămâne inconștientă.

Noi toți ne purtăm ca și cum am fi copii încă, și nu am avea voie să ne îndoim de spusele părinților noștri. Trebuie să ne rupem de părinții interiorizați, care își continuă în noi opera distrugătoare. Numai așa putem să ne acceptăm viața și să învățăm să ne respectăm.

Copilul nu are dreptul de a alege. Fiecare copil maltratat trebuie să adopte o atitudine pentru a supraviețui în propria familie reinterpretând percepțiile și considerând ca fiind un avantaj acolo unde este în mod evident o nelegiuire. Ajungând la maturitate acesta se poartă ca și cum ar fi încă copil și nu ar avea voie să se îndoiească de spusele părinților. Ca adult ar putea alege să nu-i mai compătimească pe părinți, să nu trăiască sentimente disociate, neadevărate. 

Este timpul să luăm în serios traumele copilăriei și urmările acestora și să ne eliberăm de ele.

Orice educație prin forță se numește maltratare. Cât timp îi sunt refuzate copilului drepturile sale la demnitate și respect îi este imposibil să perceapă înjosirile, umilințele și disprețul și nu se poate apăra de ele.

Pe baza numeroaselor cercetări și studii se atrage atenția explicit că răspunderea pentru suferințele copiilor este atribuită părinților și nu factorilor genetici. În fiecare terapie se accesează tema copilărie. Clienții sunt încurajați să-și admită emoțiile puternice. Apar brusc amintiri refulate din copilărie, amintiri despre abuzuri, exploatării, umiliri și traume suferite în primii ani de viață. 

Trupul fiecăruia dintre noi cunoaște adevărul. În fiecare trup se înregistrează fiecare experiență. Cu ajutorul simptomelor el ne comunică adevărul care a fost cândva desconsiderat. 

Idealizarea părinților, menajarea lor este un preț care ne păstrează disociați de trecutul nostru și imposibil de rezolvat. Cosmetizarea adevărului despre suferințele copilărie duce la boli grave, moarte timpurie sau sinucidere. Niciodată să nu minimalizăm influența copilăriei asupra vieții de mai târziu. Sentimentele puternice sunt revocabile. Trupul nostru păstrează amintirea integrală a ceea ce am experimentat cândva. Datorită activității terapeutice nu mai suntem condamnați să ne trăim emoțiile făcându-ne rău sau transferând mai departe copiilor noștri. Succesul terapiei în care clientul se poate elibera de constrângere sau de recunoștința pe care le-o poartă părinților săi presupune deseori mai multe tentative de terapie. Mulți consilieri oferă drept rezolvare predica iertării sau a uitării. Aceasta nu este o cale spre tămăduire ci mai degrabă este o capcană în care și ei au căzut. Iertarea nu a produs încă niciodată vindecarea. Alți specialiști cred mai degrabă în puterea medicamentelor. Mulți oameni caută ajutorul in medicamente, droguri sau alcool, și se închid și mai mult de adevăr.

Oamenii maltratați în copilărie pot încerca să respecte cea de-a cincea poruncă: “Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca bine să-ți fie ție și mulți ani să trăiești pe pământ”, numai printr-o refulare masivă și prin disocierea de emoțiile lor reale. Aceștia nu-și pot respecta și iubi părinții pentru că încă se tem inconștient de ei. Chiar și când își doresc acest lucru, nu pot dezvolta o relație relaxată și bazată pe încredere. O legătura ce constă din teamă și sentimentul obligației nu poate fi numită dragoste adevărată, ci o aparență, o fațadă. Cei dintre noi care am fost iubiți când eram copii ne vom iubi părinții fără ca pentru asta să respectăm vreo poruncă. Fiindcă respectarea unei porunci nu va naște niciodată iubire ci doar supunere.

“Inconștientul fiecărui om nu este pentru mine nimic altceva decât istoria personală, păstrată în totalitate chiar în trupul său, dar accesibilă conștientului nostru numai pe bucăți mici.“ Alice Miller