Oamenii ajung la psiholog fiind blocați în durere. Au convingerea că nu vor putea trece prin experiența suferinței. Durerea este factorul declanșator pentru o serie de tulburări fizice și psihice. Când oamenii caută ajutor nu recunosc neapărat un principiu de cauză-efect dintre tulburare și durerea prin care trec .

Psihiatrul John Bowlby vorbea despre faptul că multe dintre cazurile de anxietate, depresie, isterie și alte dereglări caracteriale sunt o reacție de doliu nerezolvat.

După moartea unui soț se înregistrează o creștere a simptomelor: dureri de cap, tremurături, amețeală, palpitații, tulburări gastro intestinale. Se pare că aceste modificări fiziologice ar fi manifestări ale durerii, ca încercare ale individului de a intra în contact cu senzațiile corporale ale depresiei. În plus, impactul pierderii alterează răspunsurile imunitare. Când studiem consecințele doliului asupra sănătății trebuie luat în considerare doliul mascat, cunoscut drept boala facsimilia. Cel rămas în viață poate trăi simptomele manifestate de cel drag înaintea morții. Oamenii care suferă după cel drag ar trebui să beneficieze de un ajutor specializat pentru facilitarea travaliului de doliu.

Când reacțiile acute de durere devin cronice, o intervenție psihoterapeutică sau/si psihiatrică devine o necesitate.

Oamenii au fost în doliu de mii de ani, cu mult înainte de apariția conceptului de sănătate mintală. În trecut, familia extinsă era aproape iar vecinii ofereau o rețea coezivă care ajutau oamenii să facă fața pierderii. Acum sentimentul de apartenență furnizat de comunitate nu mai există, iar familia extinsă este separată. Durerea a fost comparată cu boala fizică. Atât durerea cât și boala fizică au nevoie de timp pentru a se vindeca.

Doliul este un proces complex iar oamenii își exprimă durerea în moduri foarte diferite. Deși deseori ne focusam asupra pierderii rezultate din deces putem enumera diferite tipuri de doliu cum ar fi: divorțul, amputarea unui membru, pierderea jobului, și pierderile suferite de victimele violenței.

Teoria atașamentului ne permite încadrarea conceptuală a tendinței umane de a creea legături afective cu ceilalți și ne oferă o modalitate de a înțelege puternica reacție emoțională care apare atunci când aceste legături sunt amenințate sau rupte. Atașamentele sunt generate de nevoile de securitate și siguranță; se formează în primii ani de viață și tind să dureze o mare parte din ea. Când figura de atașament dispare sau este amenințată, răspunsul este unul de mare anxietate și un puternic protest emoțional. Dacă scopul comportamentului de atașament este menținerea legăturilor afective, situațiile care pun în pericol aceste legături pot avea răspunsuri specifice. Cu cat este mai mare potențialul de pierdere, cu atât mai intense și mai variate sunt aceste reacții.

Konrad Lorenz a descris comportamentul de “doliu” la separarea unei gâște de partenerul său: primul răspuns la dispariția partenerului constă în reacții anxioase de așteptare. Gâsca se mișcă neobosită zi și noapte, zburând pe distanțe mari și vizitând locuri în care și-ar putea găsi partenerul, efectuând în tot acest timp chemării. Expedițiile de căutare se întind pe distanțe tot mai mari, până când căutătorul se pierde și el sau cade victimă vreunui accident. Toate observațiile făcute la comportamentul gâștei la pierderea partenerului sunt similare în pierderea umană. Datorită multelor exemple din lumea animală putem concluziona că există o bază biologică a reacțiilor la pierdere, ce poate include răspunsuri automatizate, instinctive, chiar și un comportament agresiv. Rolul comportamentului de jale și doliu se centrează pe restabilirea relației cu obiectul pierdut.

Este doliul necesar? După suportarea unei pierderi, doliul este necesar pentru restabilirea echilibrului. Doliul sau adaptarea la pierdere implică patru sarcini care sunt esențiale ca persoana care suferă să le efectueze.

Prima sarcină a doliului este acceptarea realității faptului că această persoană este moartă, că a dispărut și că nu se mai întoarce. La latura opusă a acceptării este trecerea prin negare. Unii oameni refuză să accepte că moartea este reală și rămân blocați în această prima sarcină a doliului. Negarea faptelor pierderii variază de la ușoare distorsiuni până la creerea unei deziluzii. Cele mai bizare exemple de negare sunt acele cazuri rare în care îndoliatul păstrează corpul decedatului în casă pentru un anumit număr de zile înaintea anunțării autorităților. Cazurile bizare prezintă trăsături psihotice sau de izolare și excentrism. În alte situații se rețin posesiunile decedatului într-un stadiu de funcționare ca și cum ar trebui să fie gata atunci când acesta s-ar întoarce . Părinții care pierd un copil păstrează adesea camera acestuia în acea stare în care era înainte de moartea lui. Acest comportament este normal pe termen scurt, dar devine negare dacă durează câțiva ani. Alți părinți pot decide foarte repede să-și înlocuiască copilul pierdut cu o nouă sarcină.

Un alt mod în care oamenii se apără de realitatea morții este negarea semnificației pierderii. Unii oameni aruncă posesiunile decedatului, minimalizănd pierderea. Auzi deseori declarații că “nu a fost un tată bun”, “nu eram atât de apropiați” sau “nu mi este dor de el”. Este atât de greu încât supraviețuitorii se apără de pierdere prin absența oricărui obiect sau emoție care i-ar pune față în față cu aceasta. Un mod obișnuit pentru diminuarea semnificației pierderii este practicarea “uitării selective”. Cu timpul nu ne mai amintim nici măcar fața persoanei pierdute.

Acceptarea realității pierderii necesită timp și are două componente: intelectuală și rațională. Acceptarea și negarea sunt intermitente în efectuarea acestei sarcini. În anumite momente îndoliatul pare a fi sub influența realității și acceptă faptul că cel drag a dispărut. In alte momente, fantasmatic crede într-o eventuală reuniune. Furia canalizată către obiectul dispărut și iubit, către sine, către alții învinovățiti pentru pierdere, sunt omniprezente.

Ritualurile tradiționale cum ar fi înmormântarea ajută oamenii îndoliați să accepte realitatea. Cei care nu sunt prezenți la înmormântare s-ar putea să aibă nevoie de modalități externe de validare a realității morții. În cadrul cazul unei mori subtile, mai ales dacă supraviețuitorul nu vede cadavrul decedatului irealitatea este dificilă.

A doua sarcină este despre cum se face față durerii doliului. Este imposibil să pierzi pe cineva de care ai fost atașat fără experimentarea durererii. Este necesar să recunoaștem și să lucrăm cu această durere pentru a nu căpăta forme aberante sau patologice. Societatea poate influența împlinirea acestei sarcini, făcând-o mai dificilă. A da curs durerii este stigmatizat că fiind morbit, nesănătos, demoralizator. Apropiații distrag atenția celui care jelește de la durerea sa.

Uneori oamenii subminează procesul prin evitarea gândurilor dureroase. Selectând doar gândurile bune despre decedat, se protejează de disconfortul gândurilor neplăcute. Utilizarea alcoolului și drogurilor sunt alte moduri prin care oamenii evită amintirea morții.

Mai devreme sau mai târziu, aceia care evită jalea au o cădere, uneori sub forma unei depresii. Scopul consilierii durerii este ca oamenii să nu mai poarte toată viața cu ei acest balast.

Adaptarea la un mediu în care decedatul lipsește este a treia sarcină. Conștientizarea vieții fără partenerul decedat are loc de obicei la trei luni după deces. Decesul unui soț poate însemna pierderea partenerului sexual, al unui contabil, al grădinarului, al celui care stătea cu copiii, al celui care gatea si spăla, în funcție de rolurile care erau jucate de acesta.

Cel rămas în viață trebuie să facă față pierderii beneficiilor oferite de partener cât și să se confrunte cu provocarea ajustării propriului sine. Încercarea de a împlini rolurile decedatului poate eșua și asta duce la o regresie puternică în care îndoliatul se percepe neajutorat, inadecvat, incapabil, falimentar. Blocarea în această sarcină înseamna să te autosabotezi susținând sentimentul de neajutorare, neadoptând strategii de a face față, retrăgându-te față de lume și fugind de solicitările mediului.

Amintirile unei relații semnificative nu se pierd însă niciodată, iar sarcina a patra sugerează retragerea investițiilor făcute si relocarea lor. Disponibilitatea unui supraviețuitor de a intra în noi relații depinde nu de a renunța la decedat, ci de a găsi un loc potrivit din punct de vedere psihologic pentru soțul jelit, un loc important dar care lasă loc și altora.

Anumiți oameni resimt pierderea atât de dureroasă încât își propun să nu mai iubească niciodată. A nu îndeplini sarcina patru presupune agățarea de un atașament trecut și neputința de a forma un atașament nou. A rămâne blocat în acest punct al doliului presupune să realizezi mai târziu că viața ta s-a oprit practic în momentul morții celui drag.

Doliul este terminat atunci când oamenii își recapătă interesul asupra vieții, când simt speranță, experimentează satisfacție și se adaptează noilor lor roluri. Dar, într-un anumit sens, doliul nu se termină niciodată.