O viață începe prin schimbări complexe, în câteva luni o celulă devine un sistem cu organe și funcții, pregătit pentru a se lansa în viața extrauterină. De cele mai multe ori fătul se dezvoltă în siguranță în pântecele mamei iar după ce apare pe lume își continuă creșterea și dezvoltarea armonioasă prin responsabilitatea de care dau dovadă părinții.

Bebelușii vin pe lume cu nicio capacitate de autoliniștire. Până vor dobândi abilitați de a-și controla emoțiile este necesar ca adulții să le ofere căldură emoțională și reacții prompte la nevoile lor. Plânsul este mecanismul prin care fiecare bebeluș transmite că ceva nu este în regulă. Este necesar, indiferent dacă el a fost hrănit, schimbat și liniștit de curând, ca în momentul în care copilul o cere părintele să fie disponibil. Copilul nu se simte bine dintr-un oarecare motiv, iar sistemul de stres începe să-i semnaleze prin disconfort o lipsă sau o nevoie nesatisfăcută. Împlinirea acelei nevoi în timp util îi spune copilului că lumea este predictibilă, de încredere și că îl poate ajuta să fie fericit.

Sentimentul de a fi îngrijit cu devotament începe să fie internalizat, se mărește treptat și toleranța la întârzieri, dar asta nu este realizabil mai repede de primul an de viață. Legăturile neuronale de la stres la rezolvarea problemelor se stabilesc iar copilul ajunge la autoliniștire în timp ce știe că “Mama sau tata vor fi aici în curând”.

Ocitocina “hormonul iubirii” este substanța chimică din creier care se declanșează de fiecare dată când părintele este disponibil să liniștească copilul fie prin alăptat, ținut în brațe, zâmbit. Natura umană a făcut ca ocitocina să se declanșeze atât la copil cât și la părinte, ambii având același beneficiu.

Serotonina este o alta substanță neurochimică care apare în timpul conexiunilor sociale pozitive. Ea poate atenua anxietatea și funcționează ca un tampon pentru cortizol (hormonul stresului).

Atașamentul parental este vital pentru toți copiii, dar mai ales pentru cei ale căror sisteme de gestionare a stresului sunt disfuncționale. În cazul în care copilul a dezvoltat probleme de dereglare a stresului în viața intrauterină, legătura părinte-copil poate fi periclitată de la bun început. Acești bebeluși sunt mult mai sensibili la orice disconfort, sunt imprevizibili, iritabili și obosiți. Părinții unui astfel de copil pot deveni frustrați și se retrag pentru că se simt ineficienți și depășiți de situație. Încercările de a-și exprima sentimentele de frustrare și tristețe sunt uneori întâmpinate de prejudecați și comentarii neplăcute.

În ciuda sentimentelor de iritare sau incompetență, mulți părinți nu renunță ușor, fac eforturi supranaturale pentru a-și calma bebelușul. Instinctul este esența superingrijirii care oferită în timp, consecvent, duce la depășirea dereglării nivelului de stres pe care au moștenit-o.

Părinții care au parte de susținere, care pot apela la persoanele din jur pentru ajutor, care caută sfaturi profesionale, de la medici, specialiști în dezvoltarea copilului, pot pune bazele unei afecțiuni stabile între el și copil, depășind multe obstacole.

Felul în care funcționează relația dintre copil și mamă ne urmărește țoață viața. Din primii ani de viață dezvoltăm un model intern pe baza căruia vor funcționa viitoarele relații. Dacă avem un atașament securizant, de la începutul vieții, atunci putem presupune că relațiile funcționează și vom deveni mai flexibili și mai deschiși în formarea unor relații de încredere, pe tot parcursul vieții.

Părinții responsabili și legăturile reușite de atașament stau la baza procesului prin care învățăm să ne liniștim singuri. Când știm să ne internalizam emoțiile, frecvența cu care axul hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenal pornește în viteză se reduce. Tocmai pentru că reacția la stres pune în joc instictul automat de luptă sau fugă, abilitatea de autocalmare ne ajută să ne stabilizăm și să ne reglăm reacțiile astfel încât să putem alege ce facem în momente de criză.

Cum poate un părinte să influențeze dobândirea unei fiziologii înclinată spre stabilitate?

Primul factor este simplul act de a-ți ține copilul în brațe, a-l atinge regulat când plânge, când este agitat, când suferă, când doarme. Afecțiunea constantă și reacțiile prompte sunt o parte importantă a stabilizării reacției la stres.

Al doilea factor de reglare extern este sistemul ocitocinei care este activat prin apropierea fizică, excelând în timpul alăptării. Această reglare are cele mai mari beneficii de durată la nivel fiziologic și emoțional.

Al treilea factor este zaharoza din laptele matern sau din laptele praf. Consumul de alimente cu gust dulce și adesea gras contracarează rapid cortizolul în organism. Această abordare a reducerii cortizolului este motivul pentru care ne refugiem în mâncare când suntem stresați. Legătura dintre stresul ridicat și obezitate, diabet, probleme cardiovasculare aduce în discuție riscul acestei automedicații pentru a reduce senzațiile de agitație și anxietate.

Suptul non-nutritiv al sânului, al suzetei, al degetului ca instrument în scăderea reacției fiziologice la stres pot contribui la fixații orale adulte nesănătoase, cum ar fi mușcatul unghiilor, fumatul, ciugulitul între mese.
Un bebeluș care își suge singur degetul afișează un act de autoliniștire la care a ajuns în urma interacțiunii cu părintele, pe o lungă perioadă de timp în care superîngrijirea a lipsit, de cele mai multe ori din cauza relației cu un părinte stresat, stresul devenind contagios.

Familiile nu ar trebui să fie singure mai ales când vine vorba de sprijinire în crearea legăturii de atașament dintre copil și părinte. Societatea ar trebui să investească în susținerea copiilor și familiilor stresate.  Noi toți putem susține familiile ce trec prin această perioadă care influențează dezvoltarea sănătății și economia globală pentru sănătate și competență. A nu critica, a nu da sfaturi, a nu judeca poate fi diferența dintre a nu face un bine cu prețul de a nu face mai mult rău.