Că vrem sau nu, după fiecare despărțire există și ziua de după. E momentul când trebuie să ne adunăm, să măturăm, să aruncăm sau să dăm afară, că să putem merge mai departe. După vremea de tăcere trebuie să ne reconstruim existența pornind de unde am rămas și, pentru mulți dintre noi, de la mormanul de moloz pe care nu l-am măturat. Nu e deloc simplu să crezi în tine sau în ceva cert, după un naufragiu, fiindcă trebuie să îți amintesc, în orice despărțire, porți jumătate din răspundere.
Dificultățile individuale pe care persoanele despărțite le întâlnesc, vin din faptul că le încearcă un sentiment de culpabilitate, sentiment accentuat atunci când la mijloc sunt și copii, precum și o pierdere a stimei de sine. Ruptura pare a fi mult mai ușor de suportat pentru cel care ia decizia despărțirii. Deși, această decizie nu a fost luată de pe o zi pe altă, cel care ia hotărârea suferă mai mult până ce o ia.
Faptul că bărbațîi își refac cuplul mai ușor decât femeile, poate fi o certitudine; nu fiindcă au o mai bună capacitate de a o lua de la capăt, ci fiindcă au o teamă mai mare de singurătate. Când bărbatul cere custodia comună a copiilor, fiindcă îi iubește, dar și pentru a demonstra că e capabil să o facă, destul de repede își da seama că acest lucru prezintă multe constrângeri și dificultăți, de aceea se gândește că ar avea nevoie de o femeie pentru a izbuti. Și iată, un motiv în plus să își găsească o nouă parteneră.
Se mai constată, că femeile urmează într-un număr mai mare decât bărbații o terapie, deși în ultima vreme balanță se echilibrează. Înainte de ruptură, multe cupluri vin în terapie. Speranța secretă că sunt încă șanse și cuplul poate merge mai departe, indiferent de situație, întârzie ruptura, chiar și atunci când ea este cea mai bună soluție. Bărbatul nu acceptă nici despărțirea, nici terapia, care, din punctul lui de vedere, nu a folosit la nimic din moment ce nu a evitat ruptura. Femeia are tendința de a continua singură terapia pentru a înțelege ce s-a întâmplat și cum să prevină în viitor. Ea își oferă acest prilej de a medita, de a privi retrospectiv. Să vrei să urmezi o terapie înseamnă să fii deja pe drumul schimbării.
Pentru cuplurile cu copii, divorțul este mai dificil. Foștii soți trebuie să își disocieze viața conjugală de viața parentală. Dacă acum nu mai sunt soți, ei nu pot uită că sunt părinții acelorași copii. Acolo unde copiii sunt liberi să locuiască cu cine vor și convocați să vorbească despre toate problemele profunde pe care le provocă despărțirea părinților, există un climat de încredere. Copiii devin niște mari înțelepți, niște îndrumători echitabili dacă sunt învățați că se poate vorbi fără ură sau reproș despre o situație dificilă. Condiția ce permite acest climat este să fie lăsăți să se exprime fără “pasiunea” de care unul dintre părinți o arată deseori. De multe ori, în cuplurile unde valorile de frunte sunt familia și filiația, din voința de a se proteja pe viitor de o ruptură, procrearea are rol de ciment. Acest ciment nu este întotdeauna de cea mai bună calitate sau, în timp se sfarmă și inevitabilul se produce.
Nici un divorț și nici o despărțire nu se desfășoară la fel. Cu toate acestea, putem constata că divorțurile realizate pe cale amiabilă prezintă avantaje: problemele legate de despărțire sunt negociate liber, iar înțelegerile care rezultă sunt consimțite de ambele părți. Faptul că părințîi își vorbesc, în ciuda divergențelor, ușurează acceptarea divorțului de către copii, care ies din această experiență mai puțin traumatizați.
Orice divorț are repercursiuni asupra sănătății mintale și fizice. Pentru a traversa această perioada voi trasa câteva sfaturi.
Tratați-va durerea despărțirii – divorțul e considerat una dintre cele mai importante cauze de stres. Dificultatea de a accepta situația, teama de schimbare și de necunoscut sunt sentimente normale și fac parte din procesul de vindecare. Când emoțile domină și rămâne prea puțin loc pentru rațiune, nefericirea poate afecta corpul și spiritul, ideile și dorințele, munca și distracțiile. Învățați cum să va gestionați emoțiile!
Reluați controlul propriei vieți – divorțul cere timp și nu încercați să rezolvați totul deodată. Sunteți într-o perioada de tranziție, însă nu uitați de necesitățile esențiale ale voastre sau ale copiilor sau ale partenerului. Obiceiurile de viață se schimbă. Creați un nou mediu în care să vă simțiți bine și în care să vă primiți copiii. Fiți deschis discuțiilor și gândiți pe termen scurt când vine vorba de planuri.
Protejați-va copiii – divorțul e o perioadă vulnerabilă iar copiii văd diferit lucrurile care se întâmplă. Insecuritatea, sentimentul de abandon sau sentimentul de a fi răspunzători de despărțire îi însoțește frecvent. Mențineți copiii în afara conflictelor, ocupați-vă de ei și iubiți-i. Evitați situațiile de conflict de interese și nu îi puneți să aleagă între un părinte sau altul. Nu vă vorbiți de rău partenerul și nu îi folosiți ca mesager.
Tați, exercitați-vă autoritatea părintească – în cele mai multe cazuri, custodia copiilor este acordată mamei iar tații se simt dați la o parte. Chiar dacă îi vedeți mai rar nu va desprindeți și nu va distanțați de copii după divorț. Aveți dreptul și responsabilitatea de a participa la educația copiilor și de a lua decizii în ceea ce îi privește. Copiii au nevoie de ambii părinți. Menținând contactul cu ei și participând la decizii, va veți simți mai puțin izolat și vă veți ajută copiii să se simtă mai puțin părăsiți.
Gășiți teren de înțelegere sau recurgeți la mediere – nu uitați că voi continuați relația cu fostul partener din perspectiva parteneriatului părintesc. Minimizați litigiile la tribunal pentru voi și copiii voștri. Dacă nu există cooperare și înțelegere iar negocierile se dovedesc dificile, recurgeți la mediere. Mediatorul deși nu are putere decizională, are rolul de a favoriza comunicarea între parteneri ca aceștia să-și poată dezvălui așteptările, nevoile și obiectivele. Cu ajutorul mediatorului se eleborează o înțelegere viabilă și satisfăcătoare pentru fiecare.
După despărțire, o terapie suportivă se poate dovedi pertinentă. Oamenii au nevoie să vorbească și să dea un înțeles lucrurilor pe care le trăiesc. Este cea mai bună ocazie de a-ți pune întrebări despre relațiile pe care le ai cu părinții și despre ce a fost în viața lor conjugală. Perspectiva transgenerațională propune găsirea unui sens în continuitatea modelelor familiale, care au fost transmise de părinți și înscrierea poveștii personale în cea a familiei lărgite.
Deși terapeutul nu este cel care posedă toate cheile cetății voastre, el îți va recomanda cu ocazia unei crize a cuplului sau după un divorț să vorbești cu tata sau cu mama pentru a reconstrui o istorie familială. Necesitatea cunoașterii ce s-a întâmplat în familia de origine poate fi deseori un bun restart.