De câte feluri este iubirea

Delia A.Dragoste

Prima noastră relație de iubire asigură schița inițială a minții. Tipul de comunicare din această relație de atașament este interiorizat și devine sinele nostru. Forma dialogurilor noastre cu cei de care depindem în supraviețuire și evoluție devine prima structură a lumii noastre interne.

Toate elementele comunicării nonverbale ale copilului: zâmbetul, plânsul, țipătul, insomnia, joaca, crampele și așa mai departe, elemente care produc un răspuns din partea părintelui sunt reținute, iar ceea ce produce un răspuns de respingere sunt excluse.

Regulile pe care copilul le deduce din vremurile timpurii vor guverna comportamentul lui și tot ceea ce va putea să simtă, să-și dorească, să gândească și să-și amintească. Codate în modelul intern, cunoștințele istoriei lui de atașament îi vor modela relațiile din prezent și din viitor atât cu ceilalți cât și relația cu el însuși.

În timp ce relațiile de apropiere și iubire din copilărie, numite relații de atașament, structurează sinele, unele relații ulterioare pot să îl restructureze, transformând modelul nostru de atașament inițial.

Cercetările făcute de Mary Main, începute la mijlocul anilor ’70 în ceea ce privește experiența și reprezentările atașamentului la sugari, a clarificat patru stări sau tipare de atașament.

Atașamentul securizant și autonom – liber să te conectezi, să explorezi și să reflectezi

Aici avem copii care afișează un echilibru flexibil în căutarea confortului alături de mamă și explorarea camerei cu jucării de unul singur. Mama nu așteaptă și nici nu cere ca ea să fie în atenția copilului. La șase ani acești copii sunt deschiși din punct de vedere emoțional. Ei pot vorbi cu ușurință despre sentimentele de separare și își pot imagina o soluție constructivă la această criză. Plini de resurse și siguri își găsesc confortul lângă mamă, reluând apoi explorarea și joaca. După reîntâlnirea cu părinții, pe care îi primesc cu căldură, schimburile verbale cu aceștia sunt fluente, echilibrate din punct de vedere al schimbului de replici și în mare parte nerestricționate în privința subiectului.

Părinții acestor copii au un istoric al atașamentului despre care vorbesc flexibil, meditativ și deschis fără să fie incomodați de propriile emoții.  Când își amintesc experiențe neplăcute cu părinții lor par a fi capabili să mențină o perspectivă echilibrată, ce denotă efortul de a-și înțelege și uneori de a-și ierta părinții. Există și părinți care descriu antecedente problematice și dureroase din copilărie, despre care vorbesc coerent și colaborativ. Acești adulți, cu siguranță dobândită, au avut relații emoționale semnificative cu prieteni apropiați, parteneri de viață sau terapeuți.

Părinții copiilor siguri sunt capabili să considere și să reconsidere experiențele lor de atașament, reflectând din interior și din exterior asupra lor.  Aceste stări mentale deschise, flexibile, nerestrictionate de anumite reguli de atenție sunt cele care fac posibilă responsivitatea senzitivă și îi face capabili pe părinți să crească copii siguri. Caracterul atotcuprinzător al dialogului ce favorizează dezvoltarea relațională pentru armonie psihică, echilibrul între atașament și explorare, relaționare și autodefinire lasă moștenire un istoric de atașament securizant la copii.

Atașament evitant, care respinge – o izolare nu atât de fericită

Copiilor evitanți le lipsește  flexibilitatea și resursele. La 1 an ei se angajează în explorare, evitându-și mama ca răspuns la respingerea consecventă a satisfacerii dorințelor lor timpurii pentru contact fizic și emoțional sau, la comportamente parentale intruzive, de control. Copiii afișează emoțional un interes redus pentru obiecte. Neperturbați de lipsa mamei iar în prezența ei ignoranți, copiii totuși reacționează la nivel fiziologic. Ca să poată face față acestui stres au învățat să-și reprime exprimarea directă a emoților date de separare și atașament, chiar dacă le simt. La 6 ani sunt capabili să definească tristețea trăită la separare, dar nu-și pot imagina nici o soluție pentru criza separării. La întâlnirea cu mama, ea este ignorată subtil iar interacțiunile lor după întâlnire sunt restricționate, lăsând toată inițiativa părintelui. Conversația stagnează iar discuțiile sunt impersonale.

Părinții copiilor evitanți sunt părinți care resping și minimalizează importanța și influența relațiilor de atașament. Discursul părinților este incoerent, necolaborativ, le este imposibil să-și amintească experiențe din copilărie și se contrazic în relatare, oscilând între relația ideală pe care pretind că au avut-o și cea problematică pe care chiar au trăit-o. Descrierile idealizatoare sau normalizatoare sunt ori fără suport, ori dezmințite de experiențele la care fac ulterior referire.

Părinții își învață copiii să-și inhibe sentimentele, impulsurile și comportamentele legate de atașament. Deveniți adulți evită astfel de sentimente și impulsuri idealizandu-și mama. Când amintirile dureroase amenință idealizarea își susțin ideea, reformulând defectele mamei că fiind de fapt calități. Adulții își justifică izolarea emoțională din copilărie, explicând că respingerea, neglijența sau furia părinților sunt o educație dură, dar bună, care a sădit autosuficiența și determinarea.

Copiii evitanți și părinții care resping au avut parte de experiență restricționată radical față de problemele legate de atașament. Aceștia minimalizează importanța conștientizării sentimentelor având tendința să susțină că așa este mai bine, reflectând la necesitatea de a nu simți sau de a părea în exterior puternici, autonomi și independenți. Greutatea accesării  peisajului intern îi face pe aceștia, să proiecteze asupra altora propriile nevoi, vulnerabilități și furii renegate.

Neatenți la propria experiență de atașament, părinții se distanțează față de ceilalți și față de dorințele lor, iar la semnalele copiilor lor răspund într-un mod nesenzitiv. Supraviețuind emoțional restrictiv își conservă starea mentală de respingere, ignorând sau respingând nevoile de atașament ale copiilor lor. Copiii au astfel nevoile blocate. Ceea ce se întâmplă în relația cu părinții este internalizat de către copii iar modelul preluat nu lasă loc pentru dorințe sau pentru încercarea de a satisface astfel de nevoi.

Deveniți adulți dezvoltă modele în care ori au impresia că ei sunt buni, puternici, în timp ce ceilați sunt nedemni de încredere, plini de nevoi și inadecvati, sau dimpotrivă, au sentimentul că ei sunt defecți, dependenți și neajutorați, în timp ce alți pot să respingă, să controleze sau să pedepsească.

Atașament ambivalent și preocupat – nu există loc pentru o minte proprie

Copiii ambivalenți implică o amplificare a afectului în care ei se pot concentra exclusiv pe mama. Agațându-se de ea, împotrivindu-se furioși sau în mod alternativ pasiv, neajutorați, acești copii sunt extrem de greu de consolat. Anxioși și copleșiți față de poziția mamei, nu pot explora. Acest tipar este creat față de o mamă imprevizibil responsivă, a cărui copil a făcut un compromis adaptativ și necesar care îl ajută la asigurarea atenției mamei, altfel inconstantă.

Copiii de 6 ani oscilează între exprimări intense ale nevoii și furiei. Reintâlnirile ambivalente cu părinții sunt caracterizate de mesaje mixte: când stau ascultători în brațele mamei, când se întorc cu spatele rupând contactul. Cu privire la separare, copiii ambivalenți sunt vulnerabili, neliniștiți și tulburați.

Părinții copiilor ambivalenți sunt și ei profund absorbiți de propriile preocupări tulburătoare legate de atașament. Depun eforturi sub povara unei preocupări excesive, confuze, furioase sau pasive față de figurile lor de atașament. Anxiosii, din frica de abandon și neajutorare, au tendința să descurajeze autonomia copilului lor. Vorbesc despre emoțiile din trecut ca și cum acestea le-ar opri capacitatea din prezent de a-și aminti coerent și de a reflecta la prezent. Frica și furia intensă sau pasivitatea evocată de atașamentele din trecut sau din prezent, subminează capacitatea părinților. Comunicare confuză, irelevantă, copleșitoare are o mare probabilitate să producă strategii de hiperactivare la copii.

Mamele responsive relativ, apoi intruzive sau indisponibile, le provoacă copiilor lor o preocupare constantă vis a vis de promisiunea de apropiere, pe de-o parte, și posibilitatea pierderii, pe de altă parte. Capacitatea acestor părinți de a percepe cu exactitate nevoile copiilor este compromisă. Regulile de atașament, stresul amplificat, autonomia inhibată, împiedică explorarea competitivă și independentă precum și autoexplorarea.

Prea supărați de conflictele trecute și prezente, acești părinți nu mai procesează în mod eficient informațiile legate de atașament care apar din interiorul lor, din memorie versus celor din afară, ale propriilor copii.

Atașamentul dezorganizat și lipsit de soluție – cicatrici ale traumei și pierderii

Copiii mici, dezorgonizați și dezorientați au comportamente bizare, inexplicabile, conflictuale sau disociate față de mama. Răspunsul lor apare că urmare a prezenței unui părinte înspăimântător, în față căruia se simt în pericol și fără ieșire. Când vine vorba de separare, acești copii devin tăcuți, perturbați, supărați, iraționali și uneori prezintă dezorganizare în limbaj sau comportament.

La 6 ani copiii evaluați cu atașament dezorganizat în copilăria mică, au dezvoltat o strategie comportamentală ce reflectă un efort sistematic de a-și controla părinții, fie prin inversarea rolurilor, având grijă de aceștia, fie prin a fi agresivi în mod direct și punitivi. Acești copii și-au luat un rol parental pentru a menține proximitatea cu părinții lor și pentru a face față amenințării pe care aceștia o reprezintă. Ei fie resping într-un mod punitiv comunicarea cu părinții, fie sprijină cu stăruință această comunicare.

Părinții copiilor dezorganizați au trăit traume și pierderi care au rămas nerezolvate și experiențe neintegrate și înțelese problematic. Lipsa rezolvării de către părinți a problemelor legate de aceste antecedente anticipează atașamentul dezorganizat al copiilor lor. Lacunele de raționament și discurs, intruziunile amintirilor traumatice sunt responsabile acasă pentru comportamentul înspăimântător al părinților cu traume nerezolvate, care produc la copiii lor atașament dezorganizat. Nrezolvarea de către părinți a traumei sau pierderii din trecut, conduce spre stări mentale în mod evident discontinue, care necesită o negare rapidă a experienței supărătoare. Sub impactul unor astfel de stări, declanșate de exemplu de țipetele și crizele de furie ale copiilor de neconsolat, părinții se pot manifesta cu prea mare ușurință în moduri care sperie copiii. Furia parentală exprimată prin abuz fizic sau emoțional este prea devastatoare, deoarece se joacă cu răspunsul biologic al copiilor față de frică. Copiii mici nu se pot apropia și nici îndepărta de o figura de atașament care este concomitent sursă a pericolului și a siguranței. Semnele de frică, cum ar fi retragerea fizică din fața copiilor sau disocierea pot fi la fel de periculoase. Pentru că baza sigură nu mai este simțită atât de sigură, copiii mici devin vulnerabili la ideea că sunt cumva de vină pentru frica, retragerea sau disocierea părinților.

Există pacienți cu traume nerezolvate, care sunt amenințați atât din interior cât și din exterior de o vulnerabilitate continuă obținută din  diverse emoții copleșitoare. Lumea externă devine periculoasă din cauza proiecției externe a experiențelor interne de nesuportat.

Copiii sunt supuși în aceste cazuri la un risc de a dezvolta un atașament dezorganizat și psihopatologiile asociate acestuia.

Specialiștii pot face o evaluare care să reflecte experiența de atașament a unui adult și care să poată prezice comportamentul de atașament al copilului acestui adult. În timp, cercetătorii din psihiatrie si psihoterapie au realizat legătura strânsă dintre cele 4 stiluri de atașament și influența lor în formarea relațiilor romantice sau alte relații apropiate la adulți.