Uneori ne punem această întrebare: “De ce a trebuit să trec prin toate acestea că să învăț să mă cunosc mai bine?” și, de cele mai multe ori ea este rostită în ruptură sentimentală, conjugală, fiindcă acestea îți aruncă în aer reperele, lucrurile pentru care trăiești sau lupți,  lucrurile în care crezi cu ardoare, și toate acestea te forțează să-ți iei din nou inima în dinți.

Suferință, remușcări și regrete ne bântuie în acele momente, când trebuie să părăsim un univers și să întrăm în altul. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, acumulăm experiențe ale rupturilor nedigerate, care ne încarcă și ne îngreunează valiza pe care o purtăm peste tot prin viață. Când îi simțim greutatea este timpul să stăm jos și să chibzuim, pentru noi și pentru ceilalți, pentru a recunoaște și a înțelege din ce motive nu știm să facem față unei rupturi.

Suportăm greu rupturile? Ni se par că ele nu pot fi decât violente pentru a avea un caracter definitiv?  Ne spunem că nu va mai există nimic după despărțire?  Suntem incapabili să ne proiectăm într-un viitor diferit, interesant, pasional cu alt partener?  Ne este teamă să fim siguri cu noi înșine?  Ne sperie libertatea?

Dacă nu știm să reacționăm la ruptură,  suferim de o nevroză de abandon, provenită din copilărie și din care nu ne-am putut reveni niciodată de pe urmă despărțirii precoce de mama. Psihoterapeutul ne-ar putea ajuta, la vârsta adultă, să rezolvăm problema esențială și astfel să ne eliberăm de absența mamei și să devenim puternici să ne separăm.

Cuvântul ruptură evocă viața amoroasă, părăsirea căminului familial, încheierea studiilor, schimbarea slujbei, pierderea celor dragi, pensionarea și așa mai departe. Asociem ruptura cu ideea de pierdere, de suferință, cu lucrurile dure ale existenței noastre, cu eșecul. Ulterior, ne putem da seama, cât de mult schimbările și plecările ne-au transformat și ne-au eliberat.

Fiecare ruptură, fie că am inițiat-o sau am suportat-o, implică renunțări. După fiecare separare este necesar un doliu prin care îndoielile și problematizarile, instabilitatea și emoțiile ascunse își spun povestea. Astfel  redevenim noi înșine, mobilizăm ceea ce e viu în noi și aruncând resturile moarte care ne anchilozeaza sufletul ne revine pofta de viață.

Vom învață să avem distanță suficientă care să ne permită, în caz de ruptură, să nu fim distruși.

Angoasă de separare provine din ambivalența noastră de a ne comporta că niște indivizi liberi, în timp ce, o parte din noi rămâne strâns lipită de ceilalți. Este relevantă nevroza colectivă dată de utilizarea abuzivă a noilor tehnologii: internetul, telefonul celular, conectarile video, ele crează de la distanță și în orice clipă iluzia unei comunicări apropiate și fac că efortul psihic al separării să fie mai puțin necesar. Ca părinți cerem instalarea de webcam-uri în grădinițe și școli, ne folosim de tehnologie pentru a lupta cu propria angoasă de distanțare.

Sub teroarea inconștiență a abandonului, ne chinuim să trecem de la o slujba la alta sau de la o iubire la alta, apelând la ruptură de fiecare dată pentru a evita teroarea de a fi respinși.

Să ne despărțim nu e niciodată ușor. Să ne rupem de ceva nu înseamnă doar să ne schimbăm adresa sau statutul profesional, ci să acceptăm moartea unor părți din noi pe care le credeam eterne.

Inseamnă să suportăm inconfortul și tensiunea unei situațîi, să ne îndoim, să problematizăm, să retrăim emoții uitate și să facem un bilanț.

Rupturile precoce din copilărie, sau frecvente, pot constitui un traumatism. La vârsta adultă, vidul și singurătatea devin insuportabile și vom face multe pentru ca nimic să nu se schimbe niciodată. Nu vom îndrăzni să părăsim pe nimeni, nu vom evolua în viață profesională, ne vom condamnă la o existență   ternă și fadă.

Capacitatea de a ne despărți de ceva sau cineva e și cea care ne ajută să ne definim, diferențiindu-ne de ceilalți, devenind deplini.

Poate că e o șansă să fim abandonați și în timp ce căutăm ce am pierdut să ne putem întoarce în noi înșine, ceea ce este o resursă fundamentală pentru a îmbrățișa viața pe care ne-o dorim cu adevărat.