A fost odată o pereche de pantofi căsătoriţi. Pantoful drept, domnul, se numea Nicolas, iar pantoful stâng, doamna, se numea Tina. Locuiau într-o frumoasă cutie de carton, înfăşuraţi în hârtie mătăsoasă. Trăiau ei acolo foarte fericiţi şi sperau că aşa vor fi toată viaţa. Dar iată că, într-o bună zi, o vânzătoare îi scoase din cutia lor pentru a-i da unei doamne să îi încerce. Doamna şi-i puse, făcu căţiva paşi, apoi, văzând că îi vin bine, spuse:
– Îi cumpăr.
– Să îi împachetez? întrebă vânzătoarea.
– Nici vorbă, zise doamnă, îi încalţ. Plăti şi ieşi, încălţată cu pantofii cei noi.

Astfel, Nicolas şi Tina merseră toată ziua, fără să ştie unul de celălalt. Abia seara se întâlniră într-un ungher întunecat.
– Tu eşti, Tina?
– Da, Nicolas, sunt eu.
– Doamne, ce bine, credeam că te-am pierdut.
– Şi eu. Unde ai fost?
– Eu? Eram pe piciorul drept.
– Iar eu, pe stângul.
– Acum înţeleg, zise Nicolas. De fiecare dată când tu erai în faţă, eu eram în spate şi, când tu te găseai în spate, eu mă găseam în faţă. De aceea nu puteam să ne vedem.
– Şi asta va fi viaţa noastră de acum înainte? întrebă Tina.
– Mă tem că da.
– Dar e îngrozitor! Să-mi petrec aşa, toată ziua, fără să te văd, dragul meu Nicolas! Nu m-aş obişnui niciodată.
– Ascultă, zise Nicolas, mi-a venit o idee: din moment ce ne găsim mereu eu, la dreapta şi tu, la stânga, ei bine, de câte ori voi înainta, voi face un salt uşor înspre tine. În felul acesta, ne vom saluta. E bine aşa?
– E foarte bine.

Zis şi făcut. Nicolas se ţinu de cuvânt şi, ziua următoare, doamna care purta pantofii nu putu să facă trei paşi, fără că piciorul drept să îl agaţe pe cel stâng şi, buf! de fiecare dată, se întindea pe jos. Neliniştită din cale afară, în aceeaşi zi, ea se duse să o consulte un medic.
– Domnule doctor, nu ştiu ce am. Îmi pun piedici singură.
– Vă puneţi piedici dumneavoastră înşivă?
– Da, domnule doctor. La fiecare pas pe care îl fac, sau aproape la fiecare, piciorul drept îl agaţă pe cel stâng şi cad.
– E foarte grav, spuse doctorul. Dacă lucrurile vor continua în felul acesta, va trebui să tăiem piciorul drept. Iată reţeta: aveţi medicamente de douăzeci de mii de franci. Mie îmi daţi două mii de franci pentru consultaţie şi mâine veniţi din nou să vă văd. În aceeaşi seară, în dulăpiorul lor, Tina îl întreba pe Nicolas:
– Ai auzit ce a spus doctorul?
– Da, am auzit.
– Dar e teribil. Dacă îi taie doamnei piciorul drept, ea te va arunca şi vom fi despărţiţi pentru totdeauna. Trebuie să facem ceva!
– Da, dar ce?
– Ascultă, acum am eu o idee: cum eu stau la stânga, mâine mă voi îndrepta eu, brusc, spre dreapta. De acord?
– De acord!

Şi aşa făcu Tina. A doua zi, piciorul stâng îl agaţă pe cel drept şi, buf! biata doamnă se trezea pe jos. Tot mai neliniştită, se întoarse la medic.
– Domnule doctor, e din ce în ce mai rău. Acum stângul îl agaţă pe cel drept.
– Doamnă, e şi mai grav. Dacă va continua în felul acesta, va trebui să tăiem amândouă picioarele. Iată reţeta: aveţi medicamente de treizeci de mii de franci. Mie îmi daţi trei mii de franci pentru consultaţie şi, mai ales, nu uitaţi să reveniţi mâine să mă vedeţi. Seara, Nicolas o întreba pe Tina:
– Ai auzit?
– Am auzit.
– Dacă îi taie ambele picioare doamnei, ce se întâmpla cu noi?
– Nici nu îndrăznesc să mă gândesc.
– Dar eu te iubesc, Tina!
– Şi eu, Nicolas, şi eu te iubesc!
– Aş vrea să nu te părăsesc niciodată!
– Şi eu, şi eu aş vrea să nu te părăsesc niciodată!

Vorbeau în întuneric, fără să-şi dea seama că doamna care îi cumpărase se plimbă pe coridor, în papuci de casă, pentru că vorbele doctorului nu o lăsau să doarmă. Trecând pe lângă dulap, ea auzi conversaţia şi, pentru că era foarte inteligentă, înţelese totul.
– Aha, deci asta e, gândi ea. Nu eu sunt bolnavă, ci pantofii mei se iubesc. Ce drăguţ! În clipa aceea, ea aruncă la gunoi medicamentele de treizeci de mii de franci pe care le cumpărase şi, a doua zi, îi spuse femeii care îi făcea curăţenie:
– Vedeţi această pereche de pantofi? Nu îi voi mai purta, dar vreau să îi păstrez. Lustruiţi-i bine, aveţi grijă de ei, să fie mereu strălucitori şi, mai ales, nu îi despărţiţi niciodată! Rămasă singură, femeia îşi spuse:
– Doamna e nebună dacă păstrează pantofii, dar nu îi încălţă. Peste vreo două săptămâni, când va fi uitat de ei, îi voi fura.
Cincisprezece zile mai târziu, ea îi fură şi îi încălţă. Dar începu şi ea să-şi pună piedici singură. Într-o seară, pe scara de serviciu, când coborî cu gunoiul, Nicolas şi Tina vrură să se îmbrăţişeze şi buf, buuf, buuuf! Femeia se trezi aşezată pe palier, cu o grămadă de coji pe cap şi cu o coajă de cartof care îi atârna în spirală, pe frunte, ca o buclă.
– Pantofii ăştia sunt vrăjitori, se gândi ea. Nu îi mai port. Îi voi da nepoatei mele, care e şchioapă. Exact aşa făcu. Nepoata, care era, într-adevăr, şchioapă, îşi petrecea aproape toată ziua aşezată pe un scaun, cu picioarele încrucişate. Când, din întâmplare, mai mergea, o făcea atât de încet, încât nu putea defel să-şi agaţe picioarele. Pantofii erau fericiţi căci, chiar şi ziua, erau, cel mai adesea, unul lângă celălalt. Trecu vreme îndelungată. Din păcate, nepoata fiind şchioapă, un pantof se uză mai repede decât celălalt. Într-o seară, Tina îi spuse lui Nicolas:

– Îmi simt talpa tot mai subţire. În curând se va găuri.
– Să nu faci asta, îi zise Nicolas. Dacă ne aruncă, ne vor despărţi din nou.
– Ştiu, dar ce e de făcut? Îmbătrânesc. Într-adevăr, opt zile mai târziu, talpa se găuri. Şchioapa îşi cumpără pantofi noi şi îi aruncă pe Tina şi pe Nicolas la gunoi.
– Ce se întâmpla cu noi? întrebă Nicolas.
– Nu ştiu, îi răspunse Tina. Măcar de-aş fi sigură că nu te voi părăsi niciodată!
– Apropie-te, spuse Nicolas, prinde-ţi bareta de mine. În felul acesta, nu ne vor despărţi. Aşa făcură. Împreună au fost duşi la pubelă, împreună au ajuns în camionul de gunoi şi apoi, abandonăţi, împreună, pe un loc viran.Şi au rămas acolo, împreună, până în ziua în care îi găsiră un băieţel şi o feţiţă.
– Priveşte! Pantofii! Sunt braţ la braţ!
– Înseamnă că sunt căsătoriţi, spuse feţiţa.
– Ei bine, zise băieţelul, dacă sunt căsătoriţi, vor avea şi călătoria de nuntă! Băieţelul luă pantofii, îi bătu în cuie, unul lângă celălalt, pe o scândură, apoi duse scândură pe malul apei şi o lăsă să coboare, pe firul apei, spre mare. În timp ce se îndepărtau, feţiţa îşi agita batista, strigând:
– Adio, pantofi! Călătorie plăcută!
Şi uite-aşa, Nicolas şi Tina, care nu mai aşteptau nimic de la viaţă, au avut o minunată călătorie de nuntă.

Povestire din volumul La sorciere de la rue Mouffetard, autorul Pierre Gripari.