In ziua de azi, pe măsură ce ştiinţa dezvaluie importanţa vitală a relaţiilor binefacătoare, legăturile umane par tot mai vulnerabile. Reuşita individuală nu va putea niciodată să o depăşească pe cea obţinută în munca de echipă. Puţini însă au înţeles şi recunoscut faptul că pentru a reuşi împreună trebuie să ne recunoaştem nevoia de a creşte împreună de o manieră care să permită performanţe la un moment dat. Recunoaşterea limitelor proprii şi încrederea în capacităţile celorlaltii poate fi cheia pentru cooperare. Toate etapele au un rost şi toate etapele ne ajută să putem să ne dezvoltăm. A fi împreună într-o organizaţie, publică sau privată, înseamnă a te regăsi împreună cu ceilalţi, a fi parte la tot ceea ce se întâmplă.

Mă gândesc la angajaţii care migrează dintr-un loc de muncă în altul, la scurt timp de la precedenta angajare, fără să înţeleagă, cel mai adesea, nimic despre filosofia locului din care pleacă. Aceşti angajaţi se scuză că nu sunt motivaţi, că nu au oportunităţi de dezvoltare, că nu sunt apreciaţi la valoarea pe care o au. Colegii te sapă, şeful te pune bou în jug iar banii nu sunt pe măsură. Dar aceasta migraţie este un efect subsidiar alături de celelalte accesori din viaţa personală. O analiză psihologică poate descoperi care sunt cauzele acestei nestatornicii, dorinţa de promovare rapidă sau neputinţă de a lucra în echipă.

Un alt angajat destul de afectat de plecarea din firma a unui coleg de birou, se întreabă dacă ar trebui să plece şi el. Este trist şi nu înţelege întreaga întâmplare pentru că fusese un timp prea scurt, îl aprecia profesional, dar era mai tot timpul plecat în ţară şi nu ajunsese să ştie mai nimic despre el. Era trist pentru că nu avusese timp să-i devină camarad, partener în proiectele care i-ar fi condus pe ei şi pe organizaţie către succes. Viteza cu care lumea se mişca în acest început de mileniu ne-a influenţat şi pe noi: toţi suntem mai grăbiţi, mai neatenţi, guvernaţi de dimensiunea timpului – până mâine, şi de dimensiunea banului: trebuie să adun cât mai mult.

Sigur că nicăieri în lume nu mai există „a life time job” dar tranziţia de la un loc de muncă pe viaţă până la un job pe an creează frustrare atât angajaţilor cât şi angajatorilor. Un angajator se plânge de neseriozitatea cu care este tratată muncă, proiectul său de relaţia tensionată dintre el şi colaboratori. Dacă nu s-a adaptat din mers la cererile angajaţilor sau a pieţii, îl găseşti participând la diverse activităţi de team-building, marketing în speranţa că va găsi aici rezolvarea. Toţi căutăm ceva mai bun, mai altfel şi mai repede. Cu toţii ne grăbim. Dar încotro ne îndreptăm, cât de mult ne îndepărtăm, unde fugim?

About the Author


[top]
Leave a Reply